Regizorul cunoaste foarte bine arta scenica, inca din perioada adolescentei, cand activa in trupa de teatru anglofon a Liceului „Petru Rares“ din Piatra Neamt si cand s-a decis sa se faca actor. Usile UNATC-ului din Bucuresti nu i-au fost deschise, a picat admiterea, dar s-a orientat spre „Spiru Haret“, unde a urmat cursurile la clasa Sandei Manu. Dupa absolvire, a participat la un casting, el si alti peste 300 de aspiranti la rol, iar acolo a inteles ca daca vrea sa-si gaseasca un loc in teatru, mai bine s-ar face regizor. Adica sa piarda din expunere si vizibilitate, dar sa ia el decizia cine e potrivit intr-o distributie. Si s-a inscris la Master. La UNATC-ul care nu l-a dorit initial. Unde si-a valorificat potentialul creativ si dupa care a facut, cum ziceam, Jocuri in curtea din spate; apoi Profu’ de religie, apoi Contra iubirii, apoi Ashes Afar, apoi Pisica verde. Fiecare dintre ele reconfirma potentialul sau artistic/creativ, impunandu-l ca una dintre personalitatile puternice ale noilor valuri din teatrul nostru.
Seria a adaugat pe lista si Iluziile de la Teatrul National „Marin Sorescu“ Craiova. Textul lui Viripaev e cunoscut in Romania de la lecturile si atelierele sibiene, din Festivalul International de Teatru, unde autorul rus a si fost prezent, si din antologiile care insotesc sectiunea de spectacole-lectura. Tot la Sibiu s-a jucat si spectacolul realizat de Viripaev insusi pe propriul text. Montarea lui Cristi Juncu de la Teatrul Act a definitivat atentia de care s-a bucurat in Romania acest text. Iluzii relateaza narativ, aparent neteatral, istoriile a patru oameni, doua cupluri familiale prietene, aflate la senectute, care, in pragul mortii, se joaca cu propriul trecut intr-un „ce-ar fi daca a fost de fapt altfel“? Daca povestea „oficiala“ a anilor lor de mariaj si amicitie nu coincide cu perspectivele fiecaruia dintre ei? Daca adevarul ar avea o dublura, stiuta numai de unul/unii dintre ei, iar acum s-ar revela prin confesiune sau inventie? Totul e ingaduit inainte de marea trecere, ce rau s-ar mai putea intampla? Cei patru seniori de peste 80 de ani au propriile versiuni asupra cronologiei lor amoroase si maritale, pe care le rostesc la microfon, in episoade de storytelling. Personajele au varsta la care jocurile dragostei sunt la cota de maxim, 30-40 de ani, iar firul narativ e o succesiune de mici lovituri de teatru surprinzatoare, care rasucesc cu fantezie fapte ce pareau imuabile.
In scena, diagonalele afective ale cuplurilor din textul lui Viripaev, Danny-Sandra, Albert-Margaret, sunt trasate ludic, dar ferm, de o viziune regizorala care s-a concentrat pe spunerea povestii si pe dinamizarea ei cu mijloace specifice. Bobi Pricop livreaza povestea gradat, intr-un tempo asezat, ca la seniorat, animand-o exact cand risca sa piarda atentia publicului. Monotonia este principala capcana a productiei, iar pentru a o contracara, Bobi Pricop a apelat fie la o filmare in timp real, schimband pespectiva privirii si focalizand-o spre mimica actorilor; fie la un joc de siluete decupate din carton, facand loc unui comic de tip infantil; ori utilizand la vedere scenotehnica construita special de arh. Andreea Simona Negrila (o miniturnanta actionata manual, un ventilator care spulbera „fulgi“, un sistem care face sa ploua in perimetrul de joc). Fluenta scenica sprijina textul si le ofera actorilor necesarele puncte de ranforsare a interpretarii. Perfect motivate estetic, ele dinamizeaza mecanica artistica a reprezentatiei, nuanteaza si armonizeaza. Viziunea lui Bobi Pricop e organica, e o regie in care fiecare element e asezat la locul lui in sistemul la a carui functionare contribuie eficient, echilibrat. Regia artistica vine parca exact din afirmatia lui Viripaev ca „singura forma a comunicarii in prezent este insusi modul de comunicare“. Secvential, precum textul, cu scurte iesiri din rol, marcate si ele de didascalii (pauze foarte scurte, un moment de hidratare), relationarea actorilor in primul rand cu publicul si foarte putin intre ei, deconstructia, cu alte cuvinte, a mecanismelor din teatrul traditional, o adeveresc. Muzica live de violoncel (improvizatii de Orlando Buda) creeaza atmosfera, puncteaza sonor, sunetele lui grave instaland starea spectatorilor in zona emotionala aferenta. Interpretii (Ioana Manciu, Romanita Ionescu, Catalin Baicus si Vlad Udrescu) decupeaza prin spunere personalitatile personajelor intrupate. Costumati neutru, foarte asemanator, cu un stil interpretativ minimalist, ei livreaza povestea detasati emotional, pasand spectatorilor incarcarea afectiva.
Subintitulata comedie, piesa are umor negru, Danny, Sandra, Albert si Margaret nu trebuie sa se ia prea in serios, doar suntem la teatru si totul e …iluzie. De altfel, textul lui Viripaev are drept motto un citat din Iluzia comica a lui Corneille: „Toutefois, si votre ame était assez hardie,/ Sous une illusion vous pourriez voir sa vie,/ Et tous ses accidents devant vous exprimés/ Par des spectres pareils a des corps animés:/ Il ne leur manquera ni geste ni parole“. Iluziile teatrului/iluziile realitatii e un balans nuantat al autorului in legatura cu amagirile vietii si ale artei. Amagiri care ne fac sa venim si sa revenim in sala de spectacole.