Nu era un an chiar potrivit pentru un titlu ca Ramasitele mic-burgheze (ce va marca inceputul introspectiv-formativ al unui parcurs devenit romanesc), dar era unul adecvat rememorarilor si autoanalizei. 1973 vine, in Romania Socialista, dupa 1948, 1956, 1968 si, intr-o graitoare precipitare, 1971, anul Tezelor din Iulie prin care liberalizarea de initializare a epocii Ceausescu a luat sfarsit.
Este simptomatic pentru un cititor avizat ca, in pofida „dezordinii in inspiratie“ invocate de autor, Supravietuirile sale se intind si isi fac loc exact in intervalul de nationalism progresiv si paranoid cuprins intre 1971 si 1989. Pentru fascinatii de utopia comunista, in acest segment de socialism real, iluziile de tinerete (deja fisurate in anii stalinismului aplicat) dispar. Cosasu le pastreaza, pana astazi, din motive de onestitate documentara si iradiere literara. Le pastreaza ca iluzii ale tanarului care a fost, caracterizandu-si cu ele personajul din Ramasitele mic-burgheze si vazand, din acest unghi tipo-ideologic, lumea in care el se misca.
Protagonistul, adolescentul greu desprins de numele Oscar Rohrlich si de universul unei familii in care degetele progeniturii pe clapele pianului si mana intinsa de tata pentru a fi sarutata indica directia si sensul existentei, se impregneaza de spiritul timpurilor noi.
El devine critic, vehement, radical, opunandu-se fatis idealismului desuet si convenientelor meschine de mica burghezie. Ghilimelele ironice nu-si au rostul acum. Fata de idealismul obscurizand adevarurile tari ale luptei de clasa, tanarul devenit publicist va adopta o atitudine combativa. Munca, daca nu lupta de lamurire, este cu profesorii, cu tatal, cu mama, cu bunica ori cu una sau alta dintre matusile pe cat de bine educate, pe atat de malitioase. Toti il considera pe acuzatorul lor de-a dreptul imatur: ipostaza ce le permite, lor, gesturi maternale innebunitoare pentru revolutionar. Idealismul gliseaza dintr-o parte in alta a infruntarii, colorandu-se complet diferit. In ochii aprinsi ai razvratitului, conotatia lui e ideologica si familia captiva reprezentarilor din vechea lume trebuie adusa la realitatile noi. In schimb, in ochii sclipind de ironie ai rudelor apropiate ramase in tara, idealismul revolutionarului de familie buna are o amprenta, decisiva, de puerilitate.
Protagonistul definit prin puerilitate si naivitate va fi permanent confruntat cu intelepciunea, destul de amara, a scriitorului care va deveni. Relatia acestuia din urma cu personajul nu este neaparat cu un alter-ego, cum s-a zis. E vorba, mai degraba, de fantasma creativa a parintelui literar pentru un fiu real (el insusi, tanar), relatie excluzand accentele eroizante dintr-un roman al formatiei ce merge pe vectorul impunerii sociale si al implinirii de sine.
Aici, parintele literar este cel maturizat, patit (dupa episodul sustinerii publice a „adevarului integral“), inteleptit si literalmente edificat politiceste dupa 1971. Fiul din aceasta relatie autocentrata si autofictionala are insa chiar avantajul credintelor lui (comuniste): ridicole intr-un moment istoric ulterior, dar nu si acum, la putin timp dupa Auschwitz.
Adevarul integral, daca nu a fost posibil atunci, in ’56, in sistemul cultural al epocii, va fi posibil acum, in ciclul nuvelistic inceput in contextul restartarii unui regim totalitar. Dupa ce nu a putut fi exprimat in interiorul Sistemului, adevarul acesta, a carui integralitate este si nu este echivalenta cu puritatea, va fi cautat in Supravietuiri.
Se poate vorbi de o disidenta literara a lui Cosasu nu numai fata de ceausism, ci si fata de rescrierea trecutului postbelic dupa noile comandamente ideologice. Ideologia unica se multiplica si se ramifica politic, devenind literatura. Discursul oficial este spart si faramitat in adevarurile personale ale tuturor personajelor, inclusiv ale tanarului protagonist cu ferme convingeri comuniste. Scriitorul nu uita nimic si isi asuma tot, spre deosebire de oficialitatea care uita multe si nu-si asuma nimic. Autocritica acesteia este impersonala, abstracta, comoda: „s-au mai facut si greseli“, „s-au mai comis unele erori“, „invataturile n-au fost bine aplicate“… „Autocritica“ scriitoriceasca merge pana la nivelul de profunzime, resuscitand traume vechi si intensificandu-le narativ.
Din Supravietuiri trebuie (da, trebuie, ar fi adaugat Lucian Raicu) sa rezulte tot.