– Fragment –
Trecuse de miezul noptii cand auzi un marait fioros din strafundul intunericului. Il recunoscu pe data: era al celei mai mari feline din seraiul sultanului, un tigru caucazian cu ochi de ambra si blana aurie. Inima ii statu o clipa in loc pe cand se intreba ce – sau cine – tulburase fiara. Toti ar trebui sa doarma dusi la ceasul asta din noapte – oamenii, dobitoacele, djinnii. In orasul celor sapte coline, in afara de strajeri care-si faceau rondul pe strazi, numai doua feluri de oameni puteau fi treji: cei care se rugau si cei care pacatuiau.
Jahan era si el treaz si inca de pe-atunci in picioare, caci muncea.
„Pentru cei ca noi munca e rugaciune“, zicea mesterul adesea. „E felul nostru de-a vorbi cu Dumnezeu.“
„Si El cum ne raspunde?“, intrebase Jahan intr-un rand, pe cand era mai tanar.
„Dandu-ne si mai mult de munca, fireste.“
Daca e sa dea crezare acestor vorbe, pesemne ca el isi faureste o legatura destul de stransa cu Atotputernicul, cugetase Jahan in sinea lui, caci trudeste indoit ca sa-si insuseasca doua mestesuguri in loc de unul. Era si cornac, si desenator. Deprindea doua mestesuguri, insa avea un singur invatator pe care il cinstea, il admira si ravnea, in taina, sa-l intreaca. Mesterul lui era Sinan, Marele arhitect al seraiului.
Sinan avea sute de invatacei, mii de salahori si inca si mai multi sprijinitori si ciraci. Cu toate astea, tinea doar patru ucenici. Jahan era mandru sa se numere printre ei, mandru, dar deopotriva nelamurit. Mesterul il alesese pe el – un simplu rob, un umil imblanzitor de elefanti – cand avea o gramada de invatacei inzestrati la scoala seraiului. Gandul asta, in loc sa-l faca sa se umfle-n pene de mandrie, dimpotriva – il umplea de teama. Gandul ca l-ar putea dezamagi pe singurul om care crezuse in el in toata viata lui ii muncea mintea aproape fara voie.
Ultima sarcina incredintata era sa deseneze un hamam. Mesterul le daduse indrumari clare: un dais de marmura inaltat ce avea sa fie incalzit de dedesubt; conducte in pereti care sa ingaduie aburului sa iasa; o cupola sprijinita pe arcade; doua usi ce dau spre niste strazi care nu se intalnesc, ca sa impiedice barbatii si femeile sa se vada. La asta lucra Jahan in acea noapte de rau augur, asezat la o masa de lemn nerindeluit in adapostul lui din menajeria sultanului.
Se lasa pe spate, incruntand din sprancene, si-si cerceta desenul. I se paru grosolan, lipsit de gratie si armonie. Ca de obicei, ii fusese mai usor sa deseneze planul catului de jos decat sa infatiseze cupola. Desi trecuse de patruzeci de ani – varsta la care Mahomed ajunsese profet – si era priceput la mestesugul lui, mai degraba sapa temelii cu mainile goale decat sa se incurce cu bolti si tavane. Ar fi vrut sa fie vreo cale prin care sa scape cu totul de ele – daca oamenii ar putea trai sub cerul liber, fara acoperis si fara frica, privind stelele si priviti la randul lor de ele, fara sa se-ascunda.
Suparat, se pregatea sa faca alt desen – caci sterpelise hartie de la scribii din serai – cand auzi iarasi tigrul. Incremeni locului, cu spatele incordat si barbia ridicata si asculta. Era un marait strasnic, fioros, menit sa previna un dusman sa nu se apropie prea mult.
Pe tacute, Jahan deschise usa si se zgai in noaptea din jur. Se inalta alt marait, nu la fel de strasnic ca primul, insa la fel de amenintator. Atunci animalele se pusera toate deodata pe zbierat: papagalul tipa ascutit in intuneric; rinocerii mugeau; ursul le raspundea printr-un mormait furios. De-alaturi, leul slobozi un raget pe care leopardul il intampina cu un fornait. Undeva indarat se desluseau bufniturile innebunite, fara sir, pe care le faceau iepurii cu labele dinapoi cand erau inspaimantati. Desi numai cinci la numar, maimutele iscau o harmalaie mai ceva decat un corp de ostire – strigau, racneau. Chiar si caii incepura sa necheze si sa se framante in grajdurile lor. In mijlocul intregii nebunii, Jahan recunoscu mormaitul elefantului, scurt si nepasator, neavand nici un chef sa se alature zarvei. Ceva inspaimanta animalele. Aruncand o manta pe umeri, Jahan apuca opaitul si se furisa in curte.
Aerul era inghetat, purtand mireasma ametitoare a florilor iernatice si a buruienilor. Abia apuca sa faca doi-trei pasi, ca ii zari pe cativa dintre imblanzitori ghemuiti laolalta sub un copac, susotind. Cand il vazura venind, ridicara privirile de parca ar fi asteptat ceva. Dar Jahan nu avea vesti, ci numai intrebari.
— Ce se petrece?
— Fiarele sunt nelinistite, ii raspunse Dara, imblanzitorul de girafe, parand la randul lui ingrijorat.
— O fi vreun lup, isi dadu cu presupusul Jahan.
Se mai intamplase. Acum doi ani. Intr-o seara geroasa de iarna, lupii coborasera in oras, pradand deopotriva mahalalele evreilor, musulmanilor si crestinilor. Cativa se strecurasera chiar pe porti, Dumnezeu stie cum, si dadusera iama prin ratele, lebedele si paunii sultanului, facand prapad. Zile-n sir curatasera pene insangerate de pe sub tufe si rugi. Dar acum orasul nu era ingropat sub zapada si nici nu era frig din cale-afara. Orice le nelinistea pe animale venea dinauntrul palatului.
— Cercetati fiecare cotlon, zise Olev, imblanzitorul de lei – o namila de om cu parul rosu ca focul si o mustata rasucita la fel de aprinsa.
Nu se hotara nimic pe-acolo fara stirea lui. Sprinten si vanjos, era tinut la mare cinste de toti robii. Un muritor in stare sa struneasca un leu era un om pe care si sultanul il pretuia parca putintel.
Imprastiindu-se care incotro, cercetara saivanele, grajdurile, tarcurile, saielele, cotetele si coliviile ca sa se incredinteze ca nu scapase nici o jivina. Toate fapturile din menajeria seraiului pareau sa se afle la locul lor. Lei, maimute, hiene, cerbi lopatari, vulpi, hermine, rasi, capre-de-munte, pisici salbatice, gazele, testoase uriase, ciute, struti, gaste, porci-spinosi, soparle, iepuri, serpi, crocodili, zibete, leopardul, zebra, girafa, tigrul si elefantul.
Cand se duse sa vada ce face Chota – un elefant asiatic, de treizeci si cinci de ani, inalt de sase coti si neobisnuit de alb –, Jahan il gasi foarte incordat, nelinistit, cu urechile fluturand ca niste panze in vant. Ii zambi animalului pe care il stia atat de bine.
— Ce-i? Simti vreo primejdie?
Batandu-l prietenos cu palma pe-o parte, Jahan ii intinse o mana de migdale dulci, pe care le avea intotdeauna pregatite la chimir.
Cum nu-i statea in fire sa faca nazuri cand i se dadeau bunatati, Chota arunca migdalele in gura cu o leganare a trompei, fara sa-si desprinda ochii de poarta. Se apleca in fata, cu greutatea uriasa sprijinita pe picioarele de dinainte, cu talpile simtitoare lipite de pamant, si incremeni locului, straduindu-se sa prinda un zgomot indepartat.
— Linisteste-te, nu-i nimic, ingana Jahan, cu toate ca nici el, nici elefantul nu credeau in ce spunea.
Cand se intorcea, il zari pe Olev vorbind cu imblanzitorii si zorindu-i sa se imprastie.
— Am cautat peste tot! Nu se vede nimic!
— Dar fiarele…, incepu cineva.
Olev ii taie vorba, aratand spre Jahan:
— Indianul are dreptate. O fi fost vreun lup. Ori un sacal, as zice. Oricum, a plecat. Duceti-va inapoi la culcare.
CARTEA
Ucenicul arhitectului este un manunchi de istorii misterioase si fascinante ce se petrec pe fundalul exotic al Imperiului Otoman. La 12 ani, un baiat plapand din Hindustan soseste la Istanbul impreuna cu elefantul sau alb, un dar fara seaman din partea sahului Humayun pentru sultanul Soliman Magnificul. Curios din fire, Jahan reuseste sa descopere cele mai ascunse taine ale seraiului, jocurile de putere dintre dregatori si intrigile cadanelor. Inventiv si indraznet, inzestrat cu un talent remarcabil pentru constructii, in scurta vreme baiatul ajunge dintr-un umil imblanzitor de elefanti ucenicul lui Mimar Sinan, unul dintre cei mai faimosi arhitecti din Imperiul Otoman, ajutand la ridicarea multor moschei care ne incanta si astazi privirile. Romanul a fost nominalizat chiar in anul aparitiei la Walter Scott Historical Novel Prize.