Poate ca si ploiestenii mandri de urbea lor l-au pastrat in memorie, fiindca ii datoreaza lui Sevastos prima monografie a orasului. Batranii vanatori ii rostesc si azi numele cu respect, intr-o serie care incepe cu Sadoveanu si continua cu Bratescu-Voinesti si cu Mihai Mosandrei, pana sa ajunga la Sevastos.
Lipsit de mari orgolii, spre deosebire de alti memorialisti-scriitori care vor sa-si scoata in fata meritele literare, daca altii n-o fac, Sevastos e mandru de pozitia lui de adjunct al lui Garabet Ibraileanu, pentru care are un cult fara rezerve, si recunoaste ca anii in care a lucrat la „Viata romaneasca“ au fost cei mai importanti din viata lui de gazetar trecut prin multe.
In prima varianta a Amintirilor sale, aparuta in anii ’50, Sevastos urmeaza exemplul lui Sadoveanu, care a avut grija sa se puna bine cu noile autoritati. In editia revizuita, de fapt rescrisa in mare parte, care i-a fost publicata cu un an inainte de moarte, memorialistul se hotaraste sa lase deoparte plecaciunile politice de circumstanta, de dragul vechiului spirit al „Vietii romanesti“ care nu ingaduia asemenea umilinte din partea autorilor pe care-i publica.
Revista era ea o publicatie culturala de stanga, tinuta de „profesorimea de la Iasi“, cum ricanau adversarii „Vietii romanesti“, dar in materie de gusturi literare eclectismul lui Ibraileanu, cel care o tinea redactional in spate, era mai tare decat orientarea ei. Asa ca aici erau invitati sa colaboreze scriitori de toate culorile politice, dincolo de poporanismul afisat al „Vietii romanesti“, care se tragea din narodnicismul cu care energicul Constantin Stere venise din Rusia.
Sevastos nu se baga, in amintirile lui, in deosebirile doctrinare care-i separau pe socialisti de poporanisti si nici nu intra in detaliile „tradarii generosilor“ care au trecut de la socialism la liberalism, cu Stere in frunte, asa ca cine nu stie cum s-a intamplat aceasta „tradare“ ar trebui sa-l citeasca pe Z. Ornea, cel care limpezeste lucrurile in aceasta privinta. Altfel, nu prea poti intelege cum de a ajuns Constantin Stere, dintr-un varf al opozitiei de stanga, prefect de Iasi, iar Garabet Ibraileanu, din profesor stramtorat de liceu, ditamai universitarul, mai intai la Iasi, apoi la Bucuresti.
Sevastos nu sufla un cuvant despre manevrele politice gratie carora „dezinteresatul“ Ibraileanu a propasit in cariera sa didactica. In schimb, memorialistul are grija sa-l innegreasca pe Eugen Lovinescu pentru simpla vina ca l-a contracandidat pe Ibraileanu la o catedra universitara. Si ma tem ca n-a facut asta doar din spirit de corp, ci si pentru ca in anii ’50, Lovinescu era pus la index. Asa ca dincolo de un explicabil partizanat fata de fostul sau profesor de liceu cu care a devenit apoi coleg de redactie, Sevastos n-a uitat ca nu trebuia sa supere cenzura comunista, nici la a doua varianta a memoriilor sale.
Cei care i-au laudat si ii lauda tinerea de minte memorialistului ar trebui sa remarce, macar in treacat, ca Sevastos a recurs la un truc atunci cand si-a scris memoriile. Ca sa nu fie acuzat de cunoscatori ca s-a facut ca ploua despre una, alta sau chiar ca a deformat lucrurile despre care povesteste, Sevastos si-a scris memoriile, punand cap la cap o serie de portrete animate epic, despre oamenii de la „Viata romaneasca“ si despre colaboratorii revistei, dar fara sa scrie si despre sosul in care acestia se scaldau, de teama, poate, sa nu se friga.
Ar mai fi insa ceva, care tine de posibilitatile literare ale memorialistului. Sevastos nu e un prozator de, cum se zice, mare respiratie. Vanatorul din el, aflat in cautare de trofee literare la batranete, nu stie sa povesteasca si cum decurge cautarea, ceea ce pentru Sadoveanu, de pilda, e partea cea mai interesanta a expeditiilor sale cinegetice. Sevastos, daca n-are tinta in fata, nu stie despre ce-ar putea povesti. La fel ca in povestile lui economicoase despre feluri de mancare, memorialistul procedeaza metodic, ca si cum ar scrie despre ciorbele, iahniile si fripturile pe care le-a consumat in tinerete, cu mai multa sau mai putina placere. Astfel ca ceea iti ramane la capatul cartii e mai ales atmosfera bucatariei redactionale de la „Viata romaneasca“, in care se intalnesc maestri, ucenici si colaboratori intr-ale producerii celui mai gustat ghiveci cultural, cu de toate, scuzati-mi pleonasmul destinat celor nefamiliarizati cu termenii gastronomici, pe care l-a avut Romania timp de aproape 50 de ani.
Mihail Sevastos, Amintiri de la Viata romaneasca, colectia „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri“, Editura Polirom, 2015