De la inceput, ma vad nevoit sa admit: nu eram proustian, nu am fost niciodata. Flaubertian, da, deplin!, din adolescenta, dar proustian, deloc. De ce? Nu stiu sa explic prea bine de ce. Poate ca m-a retinut biografia marelui Marcel. Intotdeauna sarac, harazit muncii crude, nu am iubit niciodata copiii unor familii atat de bogate cum a fost familia Proust, nici lenea si nici senzualitatea ca ratiuni de a exista.
Nici macar nu am empatizat cu drama bolnavului care nu si-a parasit, in ultimii ani, camera sa plina de dopuri de pluta, in care se lupta sa respire. Poate ca perspectiva memoriilor unor fluturi de saloane nu m-a atras fiindca imi era complet straina. Traiam intr-un bloc de proletari, era sfarsitul secolului XX, ne cam grabeam spre nicaieri.
Lumea stralucitoare plina de contese, romantism desantat si melodrama – nimic mai indepartat. Eram – in absolut – fiul unui alt veac. Apoi, oameni care mananca prajituri si incep sa-si aminteasca… Nu! Pur si simplu, tot ce stiam despre Marcel Proust ma oprea din a-l deschide cu adevarat. Evident, nu stiam, deci, nimic profund despre Marcel Proust. Habar n-aveam despre ce era, de fapt, vorba!
Candva chiar am esuat in incercarea de a duce la bun sfarsit In cautarea timpului pierdut. Pur si simplu nu reuseam sa ajung pana la aceasta capodopera. Renuntam pe la jumatatea primului volum. A fost unul dintre cele mai rusinoase esecuri din cariera mea intima de cititor. Nu o marturiseam, nici in public, nici in privat, dar nici nu ma mandream cu aceasta ratare.
Imi ramasese de la primul meu Proust mai degraba o senzatie. Acea senzatie era „obsesia detaliilor“. Un scriitor capabil sa lucreze cu cele mai subtile nuante. Stiam ca nu era putin, chiar il invidiam in secret pentru aceasta putere, dar continuam sa il ocolesc.
Apoi, dintr-o intamplare oarecare, pun acum, trecut bine de jumatatea vietii personale, mana pe cartulia aceasta si ma imbat categoric cu aceasta introducere la Proust. Aceste povestiri sunt toate niste stralucitoare bijuterii. Imi incep ispasirea. Incep pasii convertirii la proustianism.
Marcel Proust s-a nascut in 1871. Cele mai multe dintre textele pe care le citesc eu acum – in dezordinea mileniului al III-lea, deja – au fost publicate in „Les Plaisirs et les Jours“, in 1896 (manuscris respins, initial, de cativa editori cretini si ignorat, dupa publicare, de critici la fel de cretini). Marcel Proust avea, deci, doar douazeci si cinci de ani. E incredibil cate putea sti – deja! – despre om acest scriitor.
Caci povestirile – mai ales „Moartea lui Baldassare Silvande, viconte de Sylvania“, „Violante sau mondenitatea“, „Vacanta melancolica a doamnei de Breyves“ si „Sfarsitul geloziei“ – arata o intelegere complexa a ceea ce inseamna, la om, dragostea, si speranta, si pofta de moarte, si ipocrizia, si chinurile indoielii, si nostalgia, si ratacirea, si impacarea ultima.
Marcel Proust, cu lumea aceasta a lui de bogati nefericiti care au timp sa se opreasca pentru a asculta acordurile unei viori si a dispera, m-a cucerit. A meritat asteptarea. A meritat sa trec de treizeci de ani ca sa inteleg, fie si putin, ce stia Marcel Proust acum 119 ani, pe cand abia intra in tinerete. Cand ma gandesc ca ma asteapta inca In cautarea timpului pierdut… Uneori, ignoranta iti deschide, iata, minunate drumuri. Ii multumesc, de aceea, tampitului care am fost.
Marcel Proust, cu lumea ta plina de doamne elegante si tradate, de oameni de spirit, rafinati si ticalosi, Marcel Proust, vin catre tine cu o melancolie nevindecata, de care uitasem (stii, Marcel Proust, cum se intampla sa ratacesti uneori in prima parte a vietii) ca sunt atat de bolnav, cu o melancolie de care uitasem cat ma fac de vinovat…