si trebuie sa ma trezesc zilnic la ora fixa, de dimineata, ca sa ma duc la gradinita. Pe cuvant ca nu mint, ca nu-mi falsific biografia. Imi amintesc precis cum, in vreme ce paseam repejor-apasat cu o gentuta de tabla in mana, in care-mi zanganeau niste biscuiti „opt la leu“, a incoltit in mine ideea ca viata poate fi si nasoala, lipsita de noima. Bine, nu era nimic filozofic in mintea mea de-atunci, ci mai degraba o prima senzatie de – cum sa-i zic? – blestemat ziua si lumea in care m-am nascut, o jale ca deja le-am vazut pe toate si ca nimic nu merita sa ma ridic din pat dupa desteptator. Apoi, odata aprinsa scanteia care a imperecheat primii neuroni responsabili cu asta, in timp, ideea ori senzatia s-a inradacinat si s-a impanzit, cu ocazia unor diferite momente, precum:
Era duminica dupa-amiaza si mi-am amintit brusc de tema nefacuta la mate. Prietena mea din clasa a II-a mi s-a confesat ca il iubeste pe unul dintr-a IV-a. Am realizat – la al nu stiu catelea volum – ca povestile nemuritoare se sfarsesc cam toate la fel. Chit ca bine, dar la fel. M-am prins ca luni dimineata e si mai grav decat in restul diminetilor. Mi-a murit un caine. Am pierdut o sageata la care muncisem vreo cateva zile. Am spart o minge de „treijcinci“. Am priceput ca n-o sa pot fi „muschetar“, nu din vina mea – eu ma pregatisem intens si corect –, ci pentru ca cei din jur nu vor accepta niciodata asta. N-am putut intelege de nici o culoare ce fac diezul si bemolul, cum si de ce trebuie sa-mi misc mana prin aer la masura de trei patrimi, drept urmare am luat primul 4 din viata, la muzica.
A murit Winnetou. Iubita mea secreta chiulea prea mult de la ore. Profa de engleza care-mi aducea cu sacosa carti „adevarate“ a fost detasata altundeva. Nu m-am nimerit „la dansuri“ cu perechea dorita. Desi am falsat voit-ingrozitor, m-au selectat in corul scolii. La forumul pionieresc judetean, nu eu am fost ales sa merg la cel national, ci Irinel (pe care oricum il invidiam pentru ca avea pasta de dinti si sapun cu acelasi nume), un mutalau cu tata stab comunist. „La dansuri“ s-a rezolvat pana la urma sa „cad“ cu perechea dorita, dar ma calca pe picioare, vorbea mult si foarte plicticos. Peste cativa ani, am revazut-o intr-o halta pustie, scuipand absenta seminte, cu curul pe bordura, in asteptarea personalului de Pascani. La recomandarea profei de istorie, am citit vreo cincizeci de pagini dintr-o carte, cica, de superaventuri: Fratii Jderi.
Hai si mai pe scurt, si mai pe repejor, ca n-o sa ma incadrez in spatiu:
In prima zi de liceu, am ramas de prost cu numitul Tarata, singuri, inutili, pe terenul de sport, dupa terminarea careului, pentru ca n-am inteles bine din care a IX-a – „B sau E?!“ – facem parte. Cand am nimerit B-ul, mai exista doar o banca libera, in spate, cu scaunele rupte. La sfarsitul unei zile de serviciu la cantina, am privit indelung la gramada de oale care-mi reveneau sa le spal. Am publicat prima carte si nimic nu s-a schimbat. Intr-o intersectie oarecare de strada (loc in care vad si acum aproape concret, fizic, de fiecare data cand trec pe-acolo, o cruce), am aflat deodata ca cel mai iubit prieten m-a tradat cumplit. Am inteles pe ce s-a bazat si cum a functionat comunismul, intr-o sedinta in care am fost evaluat de colegii de serviciu. Mi-am rupt un deget la baschet si n-o sa mai pot canta niciodata ca lumea la chitara clasica. Pe un hol imputit al Spitalului de Urgenta, inconjurat parca de toti imbolnavitii planetei, un doctor mi-a spus: „Roaga-te la Dumnezeu ca taica-tu sa treaca peste noaptea asta“. Brusc, am observat ca am burta. M-am plimbat de la un spital la altul intr-o Salvare, a nu stiu cata oara, alaturi de mama, care a ridicat usor capul de pe targa si m-a incurajat cu un zambet: „Moartea doamnei Lazarescu!“. M-am procopsit cu gastrita, atacuri de panica, agorafobie si nu mai am voie sa fumez ori sa beau cafea. Am sters cu palma oglinda aburita de apa calda, mi-am tras o zgaiba pe obrazul stang cu lama „M3 power sensation“ si am inteles ca cearcanele or sa ramana intotdeauna acolo. „Mai inteligent sau mai bun de-atat nu poti fi!“
Din fericire, intre momentele de mai sus – si multe, multe altele – au existat infinit mai multe frumoase. Nimic n-a luat inca pentru mine o turnura tragica, nu mi-a schimbat fundamental bucuria de a trai. Nasol si problematic e ca pe masura ce am trecut de 40 de ani, mi se intampla din ce in ce mai des ca, la culcare, una dintre fazele de genul celor pomenite anterior sa mi se strecoare, fara sa vreau, in minte. Lucru care ma face sa adorm din ce in ce mai tarziu si aproape in fiecare dimineata sa ma trezesc – de data asta inzecit mai intensa, raspandita pana in maduva oaselor, parca pana la ultima celula gliala din mine – cu acea senzatie din vremea gradinitei, cand alergam cu opt biscuiti la leu intr-o gentuta de tabla.