in discutie situatia artistului valoros care nu se poate intretine din vanzarea operei sale. La Aldulescu se combina calitatea prozelor, altruismul, onestitatea cu risipa de sine si inabilitatea de chivernisire. In cazul scriitorilor, e dovedit ca valoarea nu-i totuna cu succesul de librarie, asa cum „adevarul nu se confunda intotdeauna cu dreptatea“, conform adagiului consacrat, intre altii, si de Faulkner. Autori „vinovati“ de schimbarea paradigmei literare au trait de foarte multe ori modest si au murit saraci, in timp ce cohorte de copoi ai trendului vreunei epoci au „produs“ pe gustul publicului, cu rasplata indestulatoare, si au sucombat in onoruri publice, fiind uitati adeseori instantaneu.
Daca in literatura aceste lucruri se datoreaza, sa spunem, naturii scrisului, ce presupune un public macar alfabetizat ori transpuneri in alte graiuri, in muzica n-ar trebui sa gasim astfel de anomalii. Muzica n-are nevoie de traducere, muzicantilor le este necesara doar o bucata de hartie ca sa puna auditoriul in miscare, cum demonstra odata Willie Dixon. Si totusi, ca sa ne limitam la spatiul romanesc, nu exista vreun rocker care sa traiasca exclusiv din beneficiul adus de muzica sa, cantata cu ardoare, daruire si talent, prin subsoluri improprii care iau foc (vezi tragedia recenta). George Baicea, cel mai bun chitarist actual, e inginer de sunet intr-un club de noapte, dupa ce a fost functionar la vama ani in sir. Alexandru Andries, cel mai complex si complet cantautor, este profesor la Institutul de Arhitectura. Marcian Petrescu, autentic bluesman roman cu valoare internationala si invitati de marca pe discurile sale, se intretine dand lectii de muzicuta si construind microfoane pentru eventuali cumparatori. In schimb, profitori ai contextului, niste amatori submediocri, dar cu talent remarcabil la invarteli banoase, se insinueaza in prim-plan si scot discuri, pe care le vand la zilele diverselor sate si orase de pe cuprinsul patriei, saturandu-si traiul, si nevoile, si neamul…
Ipostazele pomenite nu sunt specifice showbizului autohton. Cati rockeri geniali n-au iesit niciodata din underground? Cati chitaristi magnifici nu s-au pierdut dupa aparitii fulminante? Ca sa scape de umbra nepasarii publice, rockerului ii trebuie, inainte de toate, un manager serios si competent, apoi dramul de noroc propriu fiecarui om. Iar norocul se intruchipeaza, cateodata sau mereu, in persoana altui artist, generos inainte de toate. Unul dintre acestia este, fara dubii, John Mayall. Datorita lui, cativa chitaristi au tasnit din magma blues-rock precum gheizerele din subsolul vulcanic al tinuturilor septentrionale. Eric Clapton, Peter Green, Mick Taylor sunt primele nume stiute de orice ascultator, urmate de Coco Montoya, Walter Trout, Buddy Whithington, Rocky Athas, de care au auzit poate numai impatimitii de blues. Dintre ultimii enumerati, Walter Trout e cel care si-a castigat statut solid pe scena de profil, fara insa ca muzica sa-i garanteze venituri suficiente, in asa fel incat sa poata spune ca arta ii asigura traiul.
Editand primul disc la 39 de ani, varsta la care unii congeneri se fumasera deja, Trout a mai inregistrat vreo 20 de LP-uri de studio, plus altele in concert, plus colaborari si multe contributii. N-a sarit calul, sa scoata 2-3 discuri anual, nici nu s-a risipit in experimente seci. A mers continuu pe autostrada bluesului, cu dragoste si daruire, consumandu-si energia intru limpezirea emotiei transmise cu chitara, nu cu puneri eclatante in scena. Cantand in cluburi si sali mici, propice exceselor sentimental-bahice, ficatul lui Walter a reclamat doua transplanturi. Programate, nu peste rand! Socul operatiilor a starnit bila noului disc: Battle Scars (2015, Provogue/Mascot Music).
(P.S.: Cu sau fara exces, auditia nu produce afectiuni hepatice!)