La Turda a lucrat regizorul Mihai Maniutiu un spectacol pe care l-am vizionat la Bucuresti, in Festivalul National de Teatru: Vertij. E o poveste personala, pe care autorul spectacolului o spune in vazul public ca un demers catartic. Fireste, fiecare opera, indiferent de gen, e intr-o masura autoreferentiala, dar aici e mai mult decat atat, e rezultatul explicit al unei situatii reale: „Acest spectacol e despre mama mea, da, despre mama mea care sufera de Alzheimer, despre mama pe care nu am pierdut-o, despre mama mea care, insa, m-a pierdut, cu toate ca e inca alaturi de mine. Cum poti sa exprimi o atare sfasiere?“, se/ne intreaba regizorul.
Spectacolul de teatru-dans imaginat de Mihai Maniutiu anunta in clar miza intima, dar are filtre de emotionalitate controlate regizoral pentru a extrage povestea din autobiografic si a o plasa in contextul mai larg al disolutiei identitatii. Filtrele acestea lasa sa se intrevada si dimensiunea filiala, dar asigura si o privire analitica/interogativa asupra a ceea ce inseamna pentru noi uitarea. Dupa ce in 2006, la Teatrul National Cluj-Napoca, realiza, cu Vava Stefanescu si Sylvain Groud, dupa eseurile lui George Banu, Uitarea, Mihai Maniutiu revine acum prin Vertij la o noua meditatie scenica asupra formei severe, definitive a amneziei, asupra acestei teribile maladii echivalente cu golul cognitiv si afectiv in privinta trecutului. Estomparea treptata, pana la stergere a arhivei proprii din cauze de natura chimica, provoaca fractura dintre biologic si inteligent, dintre organismul nostru ca masinarie vie si „computerul de bord“ care ne asigura existenta ca fiinte rationale. Alzheimerul e, pentru cel in cauza, pierderea constiintei de sine, desirarea biografiei, iar pentru cei din jur, cu instrainarea definitiva.
Artist erudit, Mihai Maniutiu le vorbeste spectatorilor despre memorie si uitare printr-un spectacol construit cu mai multe mijloace de semnificare: corporalitate, visuals, decor si obiecte scenice, sonoritati. Coregrafia Vavei Stefanescu si a Andreei Gavriliu traduce in codurile corporalitatii aceasta suprema ironie a mintii, care se intoarce asupra ei insasi prin scurtcircuitarea releelor cu trecutul. Cele doua dansatoare se misca fie in tandem, fie separat, intr-o coregrafie conceptualizata care asaza in desenul scenic al trupurilor si in capacitatea de reprezentare a limbajului corporal toate framantarile si suferintele uitarii neintentionate de sine. Cand intri in sala, dansatoarele (cinci in total, indicand pulverizarea personalitatii) se afla deja in spatiul de joc, iar pe cele doua ciclorame se proiecteaza linii verticale de lumina in miscare. Patrunzi simbolic intr-o alta lume, a softurilor neuronale care ne fac pe fiecare sa fim ceea ce suntem. Componenta vizuala contribuie semnificativ, la fel si muzica (originala si remixuri, Serban Ursachi) la revelarea acestui univers ascuns. Imagistica scenica e superba si rezulta din conjunctia creativa a ideilor lui Maniutiu cu scenografia lui Adrian Damian si cu luminile lui Marius Moga: peisaje nonfigurative, cuvinte circuland brownian pe ciclorame, lumini spectrale plasmuiesc atmosfera de subconstient banuit, de abis care se casca si te inghite atunci cand tot ce-ai fost odata se estompeaza, apoi devine necunoscut. Scenografiile lui Adrian Damian sunt intotdeauna dinamice, se dezvaluie gradat, joaca si ele, iar aici cele doua ciclorame care se intalnesc in fundal intr-un unghi ascutit se deschid spre finalul reprezentatiei si dau la iveala cea mai frumoasa si mai sugestiva imagine din tot spectacolul: doua scari paralele din neoane sunt asaltate prin escaladare de soliste. Trupurile lor se straduiesc sa urce treptele de lumina, dar dupa cativa pasi ascendenti, aluneca si se preling spre sol. O data, si inca o data. Ca o cautare, cu ultimele puteri mnemonice, a eului pierdut, esuata intr-o cadere in gol. Ca o incercare disperata de a se reinalta spre sine, spre propria memorie. Blurata. Fantomatica. Si n-a renuntat Adrian Damian nici la obiectele scenice active, aici gheata in calupuri, a carei prezenta indica topirea prin uitare, patinarea amnezica. Calupurile de gheata au in interior un licar luminos, ca o sclipire de gand captiva intr-o carcera glaciala.
Iar cand din boxe razbate sonor vocea lui Marcel Iures rostind textele scrise de fiu de-a lungul bolii celei care l-a facut om, cuvintele patrund si sapa in cele mai fine resorturi ale sufletului si mintii celor din sala. Si imi rasuna in urechi grav, abraziv, inca si acum.
Vertij e un spectacol puternic, care te cutremura nu numai prin miza subiectului, ci mai ales prin realizare. E o durere surda, sfasietoare, pe care-o resimti in stomac, in partea stanga superioara a toracelui, in fiecare celula a corpului, caci iti vorbeste despre cea mai importanta dimensiune a umanului. Vibratia empatica vine din intimitatea abordarii, din tonul retinut, dar intens, conducand la o experienta de interactiune speciala. Iscat dintr-o situatie familiala, Vertij devine ocazia unui circuit emotional aparte. Finalul proiecteaza pe ciclorama fotografia alb/negru, de tinerete, a mamei. Ora cat dureaza Vertij e cea mai tulburatoare declaratie de dragoste pe care un fiu, un artist o poate face mamei sale!