— Cheta la flegma cultiva acel soi de microrealism negru, urat, brutal, dezabuzat, pe care mai tarziu l-am numit posttraumatic, care se inscrie bine in logica deconstructiei estetismului evazionist din ultimii ani ai comunismului, si in consecinta titlul sintetizeaza intr-o imagine soc aceasta filozofie a degradarii.
Intr-o buna masura, cartea ar fi in spiritul a ceea ce la noi a fost numit, nu rareori peiorativ, „mizerabilism“, inrudit, de altminteri, binisor cu realismul noului val cinematografic romanesc. Eu cred ca sa fi fost bine teoretizat si promovat, mizerabilismul, sa-i spunem asa, ar fi avut mare succes in strainatate, in el regasindu-se atitudinea dominanta a tinerei generatii de dupa caderea comunismului. Pana la nostalgia generatiei varstnice, mizerabilismul ar fi fost probabil capul de afis. Din pacate, obtuzitatea si lipsa de experienta in marketing cultural a lumii literare romanesti au facut sa treaca momentul. Desi n-ar mai avea acelasi impact, sunt sigur ca o antologie a mizerabilismului romanesc, cu o prefata care sa teoretizeze si sa contextualizeze bine fenomenul, ar fi de mare interes pentru lumea occidentala, ca de cea romaneasca ma feresc sa mai spun ceva. Cum intelege si isi defineste literatura noul val, care sunt categoriile estetice dominante si atitudinile tinerei generatii de dupa caderea unei dictaturi reprezinta o perspectiva provocatoare pentru orice editor.
In fine, sa revin la titlu. Anii de dinaintea publicarii cartii coincid la mine cu lecturi intense de estetica, pentru ca tocmai preluasem la facultate cursul de „Estetica si design social“, pe care aveam sa-l duc cativa ani. Desigur, mereu eram tentat sa leg lecturile mele si de ceea ce faceam ca scriitor. Una dintre obsesiile mele din acea perioada era intrebarea daca, sub umbrela mai larga a esteticii uratului, „respingatorul“ se poate constitui intr-o (sub)categorie estetica, daca senzatia de greata fizica, organica – nu ca la Sartre, existentiala – poate fi recuperata din punct de vedere estetic, mergand spre radacinile acestei ramuri a filozofiei, ale cunoasterii senzoriale. Astfel incat atunci cand cineva mi-a marturisit ca de cate ori vede cartea mea in biblioteca si isi aminteste de titlu il cuprinde un disconfort organic, am fost in culmea fericirii.
Apoi, anul 1999, in care apare cartea, este unul de efervescenta pentru Club 8. Cuprins de atmosfera contestatara, boema si rebela a clubului, am considerat titlul ca fiind excelent pentru oripilarea spiritelor literare imburghezite, conformiste, comode, intr-o literatura in care curajul si provocarea cel mai adesea au lipsit. Am fani si detractori ai acestui titlu, cu argumente pro si contra, insa reprosul ca este un titlu care nu poate intra in manualele scolare mi-e unul dintre cele mai dragi…
Relatia mea cu cititorul, in cazul acestei carti, dar si a urmatoarelor, incepe dupa ce cartea este scrisa. Pana atunci, sunt mai degraba autist. Mi s-ar parea bizar sa vina Cititorul si sa-mi spuna cum sa termin o carte, cum sa arate personajele, cum sa curga dialogurile sau ce titlu sa pun. Nu e vorba de lipsa de respect pentru cititor/Cititor, ci de o relatie de egalitate.
Raportul dintre personajele principale si contextul social sau atmosfera nu este acelasi in toate cartile mele. Raiul gainilor, unde personajul principal este strada, seamana cu acele tablouri panoramice, in care nu distingi detaliile cladirilor sau fetele oamenilor, insa vezi orasul si atmosfera. In Sunt o baba comunista!, fundalul este mai degraba istorico-biografic decat social. Emilia Apostoae are o psihologie relativ simpla, la care am fost condus de subiectul cartii, dat fiind ca pentru nostalgia dupa comunism aveam nevoie de eroul epocii, adica de o muncitoare slab calificata si cu radacini taranesti. In Cum sa uiti o femeie, psihologiile se complica si se urbanizeaza, se individualizeaza, ca si-n In iad toate becurile sunt arse. Daca ar fi sa privim cartile din prisma sociologiei, nu tipurile sociale si nici reconstructia structurii sociale ar fi partile tari, ci mai degraba metamorfoza mentalitatii in Raiul…, constructia socio-istorica si biografica a unui sentiment in Sunt o baba… (desi un profesor de stiinte politice de la Bruxelles imi spune ca el o foloseste la seminar cu studentii pentru a le arata ce proces complicat este abtinerea la vot), descrierea unei lumi sociale particulare, a neoprotestantilor in Cum sa uiti… si, din perspectiva sociolingvisticii, constructia verbala a raporturilor sociale, de pilda, in In iad…
Altminteri, absolut de acord, nu sunt suficiente cunostintele de sociologie sau de psihologie, oricat ar fi ele de sofisticate, pentru a face personaje de roman. Exista o „naturalete“ a personajelor care vine din combinarea inefabila a o mie de ingrediente, care tine de… talent. Cu aceleasi ingrediente, unii bucatari fac un deliciu, altii doar un cozonac.