Sa incerc totusi ceva. Reclama aia interminabila la bere care ne bantuia de ceva timp nu era decat preludiul. Spectre e conceput ca o reclama de 148 de minute la tot ce vrei. In orice cadru il vezi pe Daniel Craig, orice unghi si orice fir de lumina ii pun in evidenta nu doar fata machiata cu grija si corpul lucrat la sala timp de sase luni, ci si ochelarii, costumul, flanela, jeansii, pantofii, ghetele – toate de firma –, costumatia fiindu-i mereu adecvata.
Directorul de imagine Hoyte van Hoytema, devenit cunoscut odata cu Tinker Tailor Soldier Spy, isi face intrarea in serie inlocuind digitalul cu caldura filmului pe 35mm, ceea ce e foarte bine. Dar, mai mult ca oricand, agentul 007 e azi o efigie nu doar pentru ca e un personaj legendar, ci pentru ca a devenit un vehicul. Spectre e primul Bond la care m-am concentrat cu greutate pe poveste pentru ca atentia imi era distrasa de rolul de cuier pentru branduri al protagonistului. E adevarat, Spectre e al doilea cel mai scump film din toate timpurile – 300.000.000 de dolari, la egalitate cu Piratii din Caraibe: La capatul lumii si dupa Piratii din Caraibe: Pe ape si mai tulburi, dar sigur ca o sa scoata cu mult peste ce a investit. Exista si precedentul – Skyfall a fost Bond-ul cu cele mai mari incasari. Dar unde e cinemaul in aceasta ecuatie care a devenit deja o afacere pe care nimeni nu o ascunde?
Ca sa iasa calculele de pe hartie si intrarile sa corespunda iesirilor, in pretul de 300 de milioane de dolari ni se livreaza mai multe locatii cu figuratie multa (Mexic, Londra, Roma, Maroc, Austria), un prototip de Aston Martin creat special pentru film care se urmareste cu o alta supermasina prin Roma adormita, implozii si explozii de mari decoruri, cascadorii ametitoare cu elicopterul, cascadorii cu avionul printre brazi si, pe urma, iar explozii pana uiti firul actiunii. La un moment dat, te plictisesti, dar filmul tot nu se termina, chiar daca austriacul Christoph Waltz isi pune la bataie intregul arsenal de rautati (l-am uitat pe Javier Bardem?, oricum aparitia in penumbra a lui Blofeld e misto), iar Léa Seydoux incearca sa-l tina pe erou cat mai mult langa ea, in vreme ce cealalta Bond girl din film, Monica Bellucci, are doar un intermezzo, poate pentru ca e cea mai in varsta Bond girl din serie – 50 de ani.
Un alt motiv pentru care Spectre nu mi-a placut este iesirea lui Judi Dench din serie. Eleganta si inteligenta ei il echilibrau cel mai bine pe Daniel Craig. Desi e in continuare anturat de femei, Bond e acum doar un tip sec, indragostit de propria imagine. I-ar fi trebuit nu o Léa Seydoux lirica (dupa, ce-i drept, o scurta introducere de femeie independenta), ci o scorpie mai desteapta ca el alaturi, sa nu soarba din sampanie decat intrebandu-se daca nu cumva e otravita. Supradimensionata latura lirica – neconvingatoare fata de cat de dur pare Bond – e anuntata inca din genericul de deschidere de lesinata „Writing’s on the Wall“ a lui Sam Smith, care va ajunge probabil hit pentru ca e impinsa-n fata de film, dar care e cu totul ubliabila (sic!). Ce sa mai zic? Nu mai zic nimic. Ma imbrac si ma duc la miting. Sa-si dea si Bond demisia!
Spectre, de Sam Mendes. Cu: Daniel Craig, Christoph Waltz, Léa Seydoux, Ben Wishaw, Ralph Fiennes, Naomi Harris, Monica Bellucci