Titlul original al romanului Rugul este interesant. In maghiara, Maglya inseamna „foc mare“, iar daca scoatem „l“-ul inseamna „vrajitorie, magie“. In traducere s-a pierdut acest joc. V-ati gandit la asta cand l-ati ales?
Nu, deloc. Chiar zilele trecute, vorbeam cu doua dintre traducatoarele cartilor mele – in romana, respectiv olandeza –, care traiesc aici, in Timisoara, si-mi spuneau ca ma respecta pentru ca n-am facut nici un compromis, nu am facut mai usoara munca traducatorilor. Mi-au spus ca a fost dur sa traduca cartea aceasta, Rugul. Eu n-am putut sa ma gandesc la asa ceva. Stiam ca era posibil sa fie tradusa, dar, cand scrii, nu te poti gandi la asta.
De fapt, de foarte multe ori, sotia mea imi da titluri la carti, iar eu ii dau ei la poeme.
Functioneaza mai bine asa?
Da. Am invatat mult unul de la celalalt, vorbim mult despre scris si literatura, am avut multe discutii in contradictoriu si tot asa.
Rugul nu e un titlu usor de tradus, intr-adevar. Ma bucur ca, totusi, e posibil sa fie tradus cumva. Iar fiecare traducere pastreaza cate o idee din jocul despre care pomeneai.
Pentru cine va citeste biografia inainte de a va citi cartile, Targu Mures va plana intotdeauna asupra romanelor dumneavoastra. Este o perceptie gresita?
Da si nu. Am trait acolo. Stiam ca vom pleca, dar a durat doi ani pana la plecarea propriu-zisa, asa ca am cules, in tot timpul acesta, tot soiul de amintiri. Stiam ca, daca plec, cumva trebuie sa duc totul cu mine in minte. Mi-am format un fel de constiinta de culegere: in fiecare noapte din acei doi ani, inainte de a adormi, ma gandeam ce vazusem in ziua respectiva, cum as putea sa povestesc asta. Astfel orasul mi-a intrat in cap.
Primul meu roman, care nu este tradus in romana, este despre un oras in ruina. Cand am inceput sa scriu in Ungaria, dupa plecare, nu mi-a placut, simteam ca e o nostalgie falsa intr-un fel, asa ca am hotarat ca n-o sa public ce-am scris. Am scris un alt roman, Cartea distrugerii, care este despre un oras distrus, in ruina, dupa un razboi. Am avut sentimentul ca am distrus Targu Mures in cartea aceea. Numai eu stiam ce oras era acela.
Dupa aceea, cand am inceput sa scriu din perspectiva unui copil si m-am intors in locul in care m-am nascut, am vazut ca nu imi mai amintesc corect, ca n-as putea sa spun ca acela este Targu Mures, oamenii care traiesc acolo spun ca nu acela este orasul, seamana putin, dar nu e acelasi.
Cred ca cei care citesc stiind ca mi-am petrecut copilaria si o parte din adolescenta in Targu Mures pot asocia spatiul cu acest oras, desi sunt multe diferente intre realitatea si fictiunea din cartile mele. Cei care nu stiu, de fapt, de unde sunt, imi scriu e-mailuri in care imi spun ca si ei au copilarit la Brasov, de exemplu. Multi citesc cartile mele suprapunandu-le peste copilariile lor. Eu cred ca orasele din romanele mele pot fi din orice colt al Transilvaniei.
Consider ca spatiul este vital in literatura, inclusiv in a dumneavoastra. M-am tot intrebat de ce l-ati invaluit in mister si nu l-ati numit.
Pentru ca nu am putut. Nu am vrut sa dau un nume fictiv, iar numele real nu avea sens, nu era chiar Targu Mures, precum spuneam. Mi-amintesc cum am luat decizia aceasta: daca as fi vrut sa scriu despre un Targu Mures care sa fi fost recognoscibil pentru toti, atunci ar fi trebuit sa ma intorc, sa studiez, sa fiu atent la cati copaci sunt pe bulevard, de pilda. Dar n-am avut puterea sa ma intorc pentru mult timp, asa ca mi-am spus ca nu aceasta este solutia. Am preferat varianta orasului meu din cap, oras care a devenit casa mea fictiva. Spatiu care are legaturi cu Targu Mures, dar si cu oraselul in care ne-am mutat in Ungaria, in vestul tarii, langa granita austriaca – in primii ani acolo, amintirile cu care venisem din Romania se proiectau pe noul oras. Ambele orase m-au condus la altul nou, pe care l-am construit pas cu pas si pe care-l cunosc intim, il vad, as putea sa-i desenez o harta.
Povestile nu sunt autobiografice, asa ca nici orasul nu este autobiografic.
„Pentru mine, scrisul este mereu plin de surprize“
Ati povestit, in repetate randuri, cum ati inceput sa scrieti Regele alb– printr-o proza care a devenit capitolul al treilea al cartii. Dupa Regele alb, stiati ca va urma Rugul? Aveati vocea de copil inca in cap?
Am avut mai multe voci de copii in cap. La un moment dat, chiar voiam ca Regele alb sa fie o carte mai mare, cu o multitudine de voci. Dar, dupa aceea, cand am descoperit cat de puternica e vocea lui Dzsata, cum curge discursul lui, fara oprire, de parca nu ar lua aer, am vazut ca e imposibil sa includ si alte voci alaturi de a sa. Atunci am inceput sa lucrez, in paralel, la alte voci. Am crezut, o perioada, ca si bunicul lui Dzsata va vorbi, dar nu i-am pus perspectiva in carte, n-am publicat-o, acum trebuie sa ma uit la personajul acesta, sa vad cum e, nu m-am mai uitat de vreo zece ani la ceea ce am scris atunci.
Printre vocile despre care spuneam, este una a unui copil mai mic decat Dzsata, iar privirea acestuia va face parte dintr-o alta carte, volum din care am deja doua treimi. Vocea Emmei s-a impus mai mult in timp ce scriam, a devenit mai importanta, iar cartea a devenit mai puternica decat credeam ca va fi. Asa ca romanul care credeam ca va fi al treilea cu narator copil, cel cu Emma, a fost depasit de al doilea, iar acum o scriu pe ultima – daca o voi putea termina.
Am fost surprinsa cand am inceput sa citesc Rugul si am observat ca s-a schimbat sexul naratorului, iar perspectiva si personalitatea personajului sunt cu totul altfel.
Si eu.
Da?
Da, n-am avut nici o intentie. Mereu incep cu o imagine, cu o voce, dar nu am o structura clara. M-a surprins si pe mine cand, in mintea mea, am vazut mainile unei fete, foarte diferita de Dzsata. Regele alb este despre urlet – Dzsata urla pentru a face dreptate, cumva –, pe cand Rugul este despre soptire, liniste. Emma nici nu prea pare ca vrea sa vorbeasca, iar Dzsata n-a putut sa stea linistit, a simtit nevoia sa vorbeasca incontinuu. Intre cei doi este o mare diferenta, intr-adevar. Aventurile Emmei sunt interioare, mai bine de jumatate din cartea ei este despre singuratate, despre taine si amintiri care nu se lasa prinse in cuvinte, pe cand Dzsata nu e niciodata singur, intotdeauna e langa cineva.
Regele alb a fost cartea vorbirii, un fel de vorbire fierbinte, iar Rugul scoate la suprafata tacerea, febra tacerii si a amintirii.
Nici nu a contat, de fapt, ca naratorul era o fata, ci ca avea o cu totul alta voce, era un personaj distinct. Imi era teama ca eu voi deveni Dzsata, copilul acesta putin smecher, care intotdeauna invinge, dar invinge folosindu-se de trucuri. Iar Emma este personajul care am visat sa devin.
Pentru mine, scrisul este mereu plin de surprize, niciodata nu stiu unde voi ajunge. Prima surpriza a fost ca era fata, ultima a fost faptul ca era foarte puternica. Adolescenta e perioada in care poti razbate si crezi ca totul este posibil, chiar daca ai pe umeri un trecut greu, chiar daca esti traumatizat; febra adolescentei iti da putere sa treci si prin perete. Am simtit si eu aceasta libertate atunci cand ne-am mutat in Ungaria. De trei ori in viata am avut, de fapt, acest sentiment: cand am plecat din Romania si am vazut ca da, e posibil sa scapi, apoi, cand m-am indragostit de sotia mea – ea este poeta – si cand s-a schimbat regimul in Ungaria. Mi-am spus ca da, totul era posibil. Cu cartea aceasta, am vrut sa ma intorc la acele perioade care nu aveau nici un pic de cinism in ele si erau intesate de un soi de naivitate.
Dintr-un interviu pe care l-ati acordat la inceputul acestui an, inteleg ca Regele alb, Rugul si cartea la care lucrati vor forma o trilogie din punct de vedere al spatiului.
Da, va fi foarte laxa. Cartile nu sunt legate. Au in comun doar spatiul si istoria.
Intr-adevar. Dupa naratorul baiat – Dzsata – si unul fata – Emma –, cel de-al treilea narator va fi baiatul despre care vorbeati mai devreme?
E mai complicat. Am o perspectiva de afara – cel care vorbeste este un adult care foloseste vocea copilului care a fost. E dificil sa descriu. Imprumuta, cumva, perspectiva copilului respectiv.
Dar cartea nu e scrisa inca, am doua treimi. Iar pe ultima suta de metri, romanele mereu mi se schimba mult. Nu scriu niciodata o carte de la inceput la sfarsit, in sens cronologic, construiesc o cupola, iar apoi adaug si adaug, o construiesc din istorii scurte si fragmente, le lipesc la un loc.
Procesul dumneavoastra al scrierii seamana cu secventa in care Emma se chinuie sa construiasca un puzzle.
Cumva, da, asta e, un puzzle pe care-l pun cap la cap. Procesul meu seamana si cu secventa in care bunica ii povesteste Emmei despre vaza aceea pe care ea, impreuna cu sotul ei, o lipeste bucata cu bucata, pana cand arata ca noua. Si in Regele alb putem gasi asemanari, scene care vorbesc despre structura.
„Mi se pare fabulos de urmarit cum intra istoria in spatiul privat“
La un moment dat, Emma spune: „Bunica imi zice atunci sa tac, ca uneori e mai usor sa taci. Dar un lucru sa-mi fie clar, cu cat tac mai mult, cu atat mai grele vor fi si tacerea, si vorbitul“. In Regele albvorbiti despre perioada comunista, anii ’80, iar cu acest volum, Rugul, ati surprins perioada imediat de dupa Revolutie. Inteleg ca, odata cu urmatoarea carte, veti acoperi si perioada de tranzitie, istoria recenta. Este greu sa scrieti despre acest lucru, sa rupeti tacerea? Si de ce o faceti, pana la urma?
E greu intotdeauna sa scriu. Poate ca da, cea de-a treia carte va fi despre perioada recenta, dar intotdeauna se poate schimba.
Mereu m-am indoit de modul in care vedem istoria, tocmai pentru ca ne uitam inapoi si construim povesti, mituri din istoria pe care am trait-o. Am fost mereu fascinat de modul in care poti scrie despre istorie dintr-o perspectiva foarte subiectiva. Atunci cand nu vezi istoria de sus, cand ai acces doar la o felie, fara sa stii ca e un an tulburator.
Pe mine m-a interesat, de pilda, faptul ca pe Emma nu o priveste istoria, de fiecare data cand in carte se vorbeste despre politica, ea se sustrage. Crede ca istoria este plictisitoare. Sa ne amintim ca, atunci cand Peter ii vorbeste despre libertate, ea ii spune sa o lase in pace, nu o intereseaza. Nu stiu daca ai observat, dar toate teoriile despre politica din carte sunt emise de altii, Emma nu vorbeste nici macar o data despre asta. Ea e preocupata de ea, de ce se intampla in viata ei. Asta mi se pare fabulos de urmarit, cum intra istoria in spatiul privat, personal.
Rugul e prima carte pe care am terminat-o dupa ce a murit tatal meu. E un fel de ramas-bun, iar durerea ca am pierdut pe cineva e in carte. Istoria exista in volum, dar nu e vedeta – daca ar fi fost in prim-plan, ar fi fost goala, fara miez, ceva ce nu intelegi complet. Nu exista nici un fapt istoric real in carte, daca un istoric o citeste, nu va fi multumit. Mie mi-a pasat doar de cum se vad lucrurile din zona privata, din prezent – de aceea am si folosit timpul prezent vorbind chiar si despre trecut –, cum se invarte totul in jurul ei si este trasa in mijlocul furtunii.
Pentru ca ati adus aminte de timpul prezent pe care-l folositi in carti, trebuie sa va marturisesc ca, in timp ce citeam, nu ma surprindea ca Emma vorbeste despre tot din jurul ei la prezent, chiar si despre ce i s-a intamplat in trecut, am inteles ca acela era ritmul ei. In schimb, faptul ca bunica ei continua cu acelasi timp verbal, chiar si atunci cand povesteste lucruri intamplate cu zeci de ani in urma, mi s-a parut straniu. Experientele cele mai dureroase merita povestite doar atata timp cat ii convingi pe ceilalti, cat se pot pune in pielea ta, spune aceasta. Ar putea fi acesta un motiv pentru care bunica foloseste prezentul in interventiile ei?
Sigur ca da! Acestea sunt lectii, cele care trebuie sa te zgaltaie, sa-ti urle in fata, sa te pui in pielea ei. Nu cred ca reuseste intotdeauna lucrul acesta cu Emma, ea e dura, nici nu stii ce s-a intamplat cu ea sau, dimpotriva, se gandeste la cu totul altceva in timp ce bunica ii povesteste trecutul. Cum sa comunici pentru a arata ca ai trait un lucru sau altul? Cum poti construi trecutul? Este sau nu construita istoria? Aici e problema. Memoria, amintirile si fanteziile sunt, pentru mine, legate.
Bunica Emmei este un soi de vrajitoare, iar in roman apare magia in diverse forme. Ati considerat ca un soi de realism magic este singurul care putea da voce Emmei cu adevarat, iar puterile acelea latente pe care le avea erau singurele care puteau dubla vocea ei interioara?
Nu stiu, am fost surprins cand am vazut ce se intampla in carte, m-am oprit din scris pentru vreo trei luni. M-am temut sa continui sa scriu. Am reluat-o pentru ca ceea ce vedeam era foarte puternic si am stiut ca acela era drumul cel mai bun de urmat.
Cred ca sunt influentat de traditia mitica evreica est-europeana. M-a interesat sa arat cum se construieste o religie din epistemologie, cum poti vorbi despre sens in cuvant, cum folosesti cuvintele pentru a atinge, a simti, a auzi, iar cartea mea este foarte senzoriala. Acest tip de epistemologie poate duce la ontologia religiei. Religia se contruieste prin a simti cuvantul, a-l apropia, a-l intelege, iar cuvantul este manipulat de senzorial. Cam asta am descoperit in bunica Emmei. Are o forta puternica de a impinge cuvintele, de a le arunca, de a te face sa le simti. Ceea ce face ea cu aceste cuvinte este un soi de arta martiala, un fel de Kung fu al cuvintelor. Magia ei este fizica. Bunica manipuleaza pronuntand cuvintele, pastrand secrete – tot un tip de magie, influentezi destine –, actionand.
La inceput, Emma este un copil, invata sa vada lumea, nu crede pana nu vede, nu aude, nu atinge. Incet, incet, cunoaste lumea si isi doreste sa evadeze din ea.
„Mi-au trebuit ani de exercitii si de curaj“
La sfarsitul cartii, Emma, ajutata de Peter, o elibereaza pe bunica sa. Este o varianta de sfarsit fericit. Credeti ca oamenii isi pot castiga mereu libertatea, in ciuda tuturor opresiunilor si violentelor?
Posibilitatea de a fi liber, de a te elibera exista. Este acolo, dar nu stiu cum se obtine. Toata viata am crezut asta. Si am scris despre acest lucru, incercand sa gasesc variante de a ne elibera. Dar nu pot da un raspuns definitiv, e greu de spus.
In ce stadiu este ecranizarea Regelui alb si de ce v-ati incapatanat sa nu scrieti scenariul, desi scriitura dumneavoastra este foarte cinematografica?
Pentru ca eu am avut un film in cap, l-am scos si am scris cartea. Nu am putut sa scot inca unul, mai ales dupa zece ani. Nu am vrut sa ma intorc la cartea aceea.
Apoi, n-am vrut sa invat sa scriu un scenariu pe propria mea carte. N-am lucrat niciodata in lumea aceasta si nu cred ca era cazul sa incep acum. Plus ca n-am avut niciodata un sef care sa urmareasca ce si cum scriu. Eu am o libertate totala scriind literatura. In scris n-am avut nicicand limite.
In prezent, echipa filmului este in Stockholm si lucreaza la sunet si la efecte, sunt in postproductie, montajul e gata. Va fi lansat in 2016, dar nu stiu data exacta sau locul.
Bunicii Emmei nu-i place ca, peste noapte, sa ramana vreun loc liber in rafturile bibliotecii. Noaptea, toate cartile sunt asezate la locul lor. Dumneavoastra aveti vreun obicei atipic legat de carti, biblioteca, lectura?
Nu. Sunt un om foarte permisiv. Nu ma intereseaza regulile. Nu am nici o manie. Unica regula e atunci cand scriu, totul e foarte intens, sunt foarte prins, lucrez la o propozitie pana cand aceasta este corecta – stiu ca exista o propozitie corecta si trebuie sa lucrez pana cand o gasesc –, poate acesta sa fie un obicei atipic.
In rest, traiesc dezordonat.
Personal, am anumite scene favorite din Rugul, cum ar fi aceea cand bunica si Emma dau viata omului de lut. Dumneavoastra ce parte, fragment, episod v-a placut cel mai mult dupa ce ati/l-ati scris?
Scrii si scrii, cartea te bate, te bate, te bate, iar la sfarsit simti ca invingi. Tot timpul e asa. M-am chinuit sa scriu diverse scene, ani intregi am cautat cate un cuvant sau altul si, cand l-am gasit, am simtit-o ca pe o mica victorie. Secventa in care Emma elibereaza vulpile si danseaza in mijlocul lor m-a incantat cand am terminat-o. Sau finalul romanului, scena de sfarsit cu Emma. Stiu ca inainte n-as fi putut sa le scriu, mi-au trebuit ani de exercitii si de curaj.
FOTO: Anna T. Szabo
Galerie foto
