Ne-am obisnuit, jurnalisti si cititori laolalta, sa spunem ca nu foarte multe. Dar e o capcana aici: daca jurnalismul onest nu are sanse, asta inseamna ca are cel lipsit de onestitate? Ca intotdeauna, lucrurile sunt ceva mai nuantate. Jurnalismul sufera si o face, peste tot in lume, din motive economice. Sau mai bine spus din lipsa unui model economic viabil. Cand nu reusesti sa-ti vinzi produsul – care, teoretic, poate sa fie croit dupa toate principiile meseriei – atunci nu mai e vorba doar de standarde, ci poate si de scaderea importantei pe care oamenii o acorda actului de presa. Motivele pentru care asta se intampla sunt multiple, nu e loc aici sa intram in detalii. Cert eca presa „onesta“, pentru a avea o sansa, trebuie sa se faca din nou utila. Daca valoarea sa ca afacere, ca act economic e pusa sub semnul intrebarii, atunci presa se poate salva dovedind ca are o alta valoare, mai importanta – cea de act social capabil sa regleze mecanismele si institutiile unei democratii si sa explice lumea din jur si ce se intampla cu ea. Suna, asa, cam pompos, dar pana la urma pe coama acestei idei au tot inceput sa creasca, in ultimii ani, organizatii independente de tipul Dela0.ro, Casa Jurnalistului, Rise Project, Centrul de Investigatii Media, Decat o Revista, TOTB si altele. Jurnalismul are o sansa daca reuseste sa readuca la moda ideea ca, fara o presa de inalta tinuta, suntem ceva mai saraci ca indivizi si mult mai putin liberi ca societate.
A doua intrebare e cliseu, dar necesara: cum v-ati decis sa realizati aceste documentare despre jurnalismul romanesc? Care a fost momentul in care ati spus ca trebuie sa abordati si acest subiect, mult invocat de altfel, al mogulizarii presei?
Povestea asta are cumva legatura cu prima intrebare. Adevarul necosmetizat e ca am realizat Extinctia si Moguliziunea cand a aparut financiar oportunitatea de a le face. Mai exact, cei de la ActiveWatch au avut la dispozitie un grant pentru un program despre libertatea presei, iar intre activitatile desfasurate au comisionat si realizarea a doua materiale multimedia. Au venit la noi, am vorbit, le-am cerut niste timp de gandire si atunci am realizat ca e o sansa buna sa vorbim publicului despre doua fenomene pe care le-am experimentat la prima mana, in redactiile prin care am trecut: disparitia sectiilor de investigatii de la ziarele centrale si transformarea televiziunilor de stiri in fabrici ale intereselor patronale. Subiectul, privit in mare, l-am tot abordat de-a lungul timpului, scriind despre tot felul de fenomene care au afectat functionarea industriei de presa. Tot Dela0.ro a publicat, de pilda, in 2012 un dosar despre felul in care sefii TVR incercasera sa afle identitatea sursei care oferise unei jurnaliste de la site-ul televiziunii nationale dovezile plagiatului comis de Victor Ponta, la vremea respectiva proaspat premier. Si e doar un exemplu – sunt multe altele care dovedesc importanta constanta pe care am acordat-o asanarii jurnalismului romanesc. Mai devreme sau mai tarziu, ajungeam si la Extinctia si Moguliziunea. Si mai sunt inca multe, foarte multe lucruri de facut.
„Am fost soldati pe acelasi front, am vazut impreuna cenzura“
Cat de greu a fost sa ii convingeti pe jurnalistii si fostii sefi de redactie sa vorbeasca despre inchiderea sectiilor de investigatii, respectiv despre mogulizarea televiziunilor de stiri? Va intreb pentru ca, in general, jurnalistii prefera sa evite atitudinile categorice cu privire la colegii lor.
Cu unii a fost greu, cu altii usor, unii ne-au refuzat din start, altii ne-au raspuns cu bucuria omului caruia i se ofera, in sfarsit, sansa de a se confesa. Cred ca, dintr-un anumit punct de vedere, am avut si noroc pentru ca ii cunoastem pe cei solicitati sa vorbeasca, ne-au fost colegi, am facut pagini de ziare sau emisiuni de televiziune impreuna, aveam deci si o relatie personala, n-a fost vorba de o solicitare de interviu venita de niciunde. Am fost soldati pe acelasi front, am vazut impreuna cenzura abatandu-se asupra noastra, ne-am vazut paginile de ziare si emisiunile de televiziune distruse de tot felul de interese obscure venite din afara redactiilor. Ideal ar fi fost sa vorbim atunci – poate ca se mai putea face totusi ceva. Niciodata, insa, nu e prea tarziu de spus un adevar. Pana la urma, jurnalistii care apar in cele doua documentare asta fac – spun adevarul lucrurilor prin care au trecut, adevarul asa cum s-a vazut din pozitia lor despre cum au ajuns sa nu-si mai poata face meseria. A face asta nu cred ca e incadrabil la „atitudini categorice“ – e pur si simplu un act de igiena profesionala si, intr-o anumita masura, chiar de exorcizare publica prin confesiune.
Care au fost motivele invocate de jurnalistii care nu au dorit sa apara in cele doua documentare?
Nu prea au fost, in sensul in care cine nu a dorit sa apara nu a oferit motive concrete, ci n-a raspuns pur si simplu solicitarii sau a amanat intrevederea pana in punctul in care a devenit evident ca nu vrea sa apara. Nu cred ca e cazul sa luam, insa, pozitia acuzatorului public – nu doar jurnalistii, ci oamenii in general sunt inclinati sa nu vorbeasca despre lucrurile mai putin eroizante. Cum spuneam si mai sus, putine din lucrurile prezentate in cele doua documentare au fost, totusi, spuse la vremea producerii lor. Asta ne pune pe toti, cumva, intr-o pozitie de vinovatie, pentru ca o porcarie trebuie denuntata imediat. N-am spus, insa, lucrurilor pe nume, cu subiect si predicat – am ales, mai degraba, sa plecam din redactii, sa fondam organizatii media independente si sa privim de la distanta peisajul tot mai trist din zona presei mainstream. In definitiv, ce incercam in Extinctia si Moguliziunea e sa pornim o discutie care ar fi trebuit sa aiba loc acum 4-5 ani.
„Am stiut exact ce sa intrebam“
Si voi, la randul vostru ati lucrat in redactiile unor institutii de presa mainstream, tu la „Evenimentul zilei“ (EvZ), Diana Oncioiu la Realitatea TV. Diana explica in Moguliziunea care au fost presiunile la care a fost supusa inainte de a pleca de la acest post TV. Dar tu, de ce ai plecat din redactia EvZ?
Trebuie spus un lucru fundamental: n-am fi ajuns sa facem cele doua documentare video daca n-am fi fost martorii directi ai fenomenelor descrise acolo. De ce? Pentru ca n-am fi stiut, pur si simplu, de unde sa „apucam“ subiectul. Faptul ca oamenii intervievati spun lucruri extrem de precise, descriu situatii punctuale, fac un inventar de intamplari are legatura si cu o cunoastere intima, detaliata a fenomenelor de catre autori. Am stiut exact ce sa intrebam, pe scurt – si nu intotdeauna jurnalistul are sansa asta, in general cunoasterea noastra e partiala, viciata de lipsa experientei directe. La Moguliziunea am hotarat ca e un bun scenariu sa plecam de la experienta personala a unuia dintre autori. Colega Diana Oncioiu a lucrat, intr-adevar, la Politicul Realitatii TV si a vazut in 2009 cum activitatea sectiei a fost „suspendata“ pe durata campaniei pentru alegerile prezidentiale. Cu alte cuvinte, experienta Dianei a servit direct documentarului Moguliziunea, furnizand o informatie de interes public.
Lucrurile n-au mai stat asa la Extinctia, pentru ca eu n-am lucrat la Investigatii la EvZ, eram reporter special. Cu alte cuvinte, nu sectia mea a fost supusa cenzurii si, ulterior, disparitiei – dar cu toate acestea am vazut fenomenul de foarte aproape si-i cunosteam „maruntaiele“. Am inteles mai tarziu ca un act de cenzura produs intr-un colt al unei redactii priveste, de fapt, intreaga redactie – si n-a trecut mult pana cand la EvZ s-a instalat ceea ce unul dintre intervievatii din Extinctia descrie ca „asanarea spiritului critic“. Asa ajunsesera, de pilda, sa fie facute pagini de ziar pentru a gadila orgoliul patronului –pagini la sectiunea de Cultura & Showbiz, de pilda, despre nu stiu ce lucru facut de Monica Barladeanu, iubita de atunci a actionarului principal Bobby Paunescu. E un exemplu absolut benign, dar el are legatura cu tot ceea ce s-a intamplat ulterior, cu disparitia Investigatiilor si chiar cu plecarea mea. Care, evident, s-a produs tot pe fondul cenzurii mascate ca „decizie editoriala“: fusesem scos din pagina de Opinii dupa publicarea unui editorial intitulat „Romania care nu l-ar fi ales pe Traian Basescu“. Din informatiile pe care le-am obtinut la vremea respectiva, chiar un telefon de la Palatul Cotroceni a „dojenit“ conducerea ziarului, care a decis scoaterea mea de la Opinii. Evident, nimeni nu m-a anuntat atunci de decizia luata. La o luna distanta, asta se intampla in primavara lui 2011, am plecat de la ziar alaturi de mai multi colegi. Am primit atunci, tin minte, trei salarii compensatorii.
Sentimentul meu este ca degradarea presei romanesti s-a accelerat paradoxal din momentul in care au inceput sa intre tot mai multi bani pe aceasta piata, cand jurnalistii au inceput sa aiba salarii mai mari si, implicit, mai mult de pierdut. Decaderea morala s-a aprofundat dupa criza din 2009, pe masura ce cantitatea de bani – oficiali, din publicitate, si negri, de la politicieni – a scazut considerabil. Unei parti a jurnalistilor obisnuiti deja cu un anumit standard de viata i-a fost tot mai greu sa-si refuze patronii, pentru a-si mentine acel standard de viata. (Fapt mentionat, in Moguliziunea, si de Vlad Petreanu, fost director de stiri la Antena 3). Care au fost ceilalti factori, in afara de cel financiar, care au contribuit la degradarea jurnalismului, in viziunea voastra?
Te voi contrazice partial, pentru ca eu cred ca explicatia legata de bani e valabila, eventual, doar in cazul celor care au condus redactii sau au avut influenta decisiva asupra actului editorial. Presa, insa, e facuta – sa-mi fie iertata expresia – cu o armata de „negrisori“, de oameni care nu se vad si care n-au castigat niciodata sume exorbitante. Eu, de pilda, la varful veniturilor mele la EvZ, aveam un salariu lunar de vreo 900 de euro. Nu erau bani putini in 2009, dar sa fim seriosi – pentru suma asta iti vinzi eventual colectia de timbre, nicidecum constiinta. In vremurile in care jurnalismul era platit prost sau foarte prost in Romania lucrurile nu stateau neaparat mai bine.
Cred ca, fundamental, ceea ce ne-a degradat meseria a fost incapacitatea noastra de a o apara si de a functiona ca un organism profesional cu anticorpi. De foarte putine ori am vorbit sau ne-am solidarizat inaintea actelor de cenzura de langa noi. N-am inteles ca nu era vorba de o persoana sau alta, ci de apararea meseriei noastre. Nu ne-am opus practicilor abuzive decat pe cont propriu, aproape niciodata in comun. Asta se intampla si acum – multi dintre cei care lucreaza in redactii vad, aud si inteleg lucrurile din jurul lor, dar prefera, in cel mai bun caz, sa se autoizoleze si sa-si faca treaba pe felia lor. Autismul asta profesional n-are legatura doar cu pastrarea propriilor slujbe si pozitii, ci si cu incapacitatea de a spune „Stop! Asta e meseria mea, stiu cum s-o fac, stiu de ce o fac, nimeni nu intra pe teritoriul asta“. De ce se intampla asta? Din multe motive: unii nu stiu care le e meseria, altii nu stiu cum s-o faca, inca altii nu stiu nici de ce o fac.
Si mai e ceva. Degradarea jurnalismului romanesc are legatura, intr-un sens mai general, cu degradarea intregului discurs public. Noi, ca societate, am pierdut putin cate putin din capacitatea de a dialoga ca societate. Jurnalismul n-a mai actionat, de la un punct incolo, ca lichidator al diverselor ratiuni publice. S-au demarcat pur si simplu audientele – tu esti al nostru, tu esti al lor – in conditiile in care nimeni nu te intreaba, daca te duci la usa unui spital caruia ii lipsesc pansamentele si doctorii, cu cine tii – Basescu sau Ponta? Presa a ajuns sa traiasca intr-un fel de dialog al surzilor, adesea complet rupta de ce se intampla cu adevarat.
„EvZ, sub patronat strain, renuntase la publicarea unei serii despre fosti spioni“
Primul documentar realizat de voi, Exctintia, mi-a creat sentimentul ca s-a axat mai mult pe disparitia sectiei de Investigatii de la „Evenimentul Zilei“. De ce v-a atras mai ales acest caz?
Pentru ca, asa cum am explicat deja, cunosteam in detaliu acest caz. Stiam ca poate exista un tip de cenzura motivata economic, si-i vazusem mecanismele de manifestare in momentul in care EvZ, sub patronat strain, elvetian, renuntase la publicarea unei serii despre fosti spioni DIE, implicati in consultanta de afaceri. Stiam si ca poate exista un tip de cenzura motivata „ideologic“, in sensul protejarii unor zone de influenta din jurul patronatului. Vazusem si asta, odata cu intrarea ziarului in epoca Paunescu, cand mai toate subiectele legate de familia Udrea-Cocos si de personaje din zona Gabriel Oprea-Nicolae Ontanu devenisera tabu. Cumva, felul in care s-a manifestat zodia asta a cenzurii la EvZ a incapsulat experienta generala a presei scrise. A fost, cu alte cuvinte, un bun mijloc de a prezenta publicului o experienta particulara cu valoare universala.