Citesc Puhoaiele primaverii de Ernest Hemingway (Polirom, 2014) si ma las imbatat de o speranta, deloc oarecare. In 1926, cand a publicat aceasta nuvela, Ernest Hemingway avea douazeci si sapte de ani si nu scria inca bine, in ciuda entuziasmului cu care reclama ca ar fi fost primit manuscrisul acesta atat de catre Scott Fitzgerald, cat si de catre John Dos Passos, doi scriitori care n-aveau sa cunoasca gloria lui „Papa Hemingway“, desi, in ceea ce ma priveste, ambii ii erau – stilistic – superiori. Gabriel García Márquez, insa, se arata de o cu totul alta parere: „Hemingway este autorul care mi-a influentat cel mai mult tehnica – prin cartile lui, prin uluitoarea sa pricepere in arta scrisului“.
Sa nu ne grabim, asadar. Hemingway nu era inca „Papa“, era departe de a primi Pulitzer-ul si Nobelul. Hemingway era atunci – la 1926 – un scriitor tanar, razvratit, in cautarea unei originalitati care sa descinda din simplitate. Scria construind acelasi aisberg de mai tarziu, prezentand – la suprafata textului – doar faptele.
Puhoaiele primaverii este, totusi, mai degraba o anti-nuvela, un exercitiu in contra afectarii din literatura. Ernest Hemingway cauta, in definitiv, un sens comic pentru intamplarile absurde care ne rezuma vietile. „The New York Times“ constata just: „In ultima instanta, scopul acestei carti este acela de a amuza. Si asta reuseste din plin“.
Tanarul Hemingway intretine un dialog cu cititorul, caruia ii scrie, in corpul nuvelei, pentru a-i da explicatii, pentru a-l ironiza, pentru a-l provoca. Tanarul Hemingway scrie neserios, dar orgolios, concis, dar derutant. Tanarul Hemingway inventeaza aceasta poveste fantastica: Yogi Johnson, supravietuitor al Primului Razboi Mondial, si Scripps O’Neill, scriitor aspirant, prabusit repede in resemnare, sunt colegi la o fabrica de pompe din micul oras american Petoskey. Ar putea deveni prieteni, dar nu devin. Amandoi cauta o femeie. Yogi duce cu sine o trauma (ridicola) din razboi, Scripps duce pasarea pe care a gasit-o in noaptea in care a inceput sa vagabondeze spre Chicago. Sarmanul Scripps este parasit de nevasta si isi „reface“ de doua ori viata pe parcursul nuvelei, la fel de superficial si de inutil.
Ernest Hemingway cocheteaza cu forta unei parabole, dar este la ani-lumina de Batranul si marea. Dar prin ceva tot exceleaza acest volum: prin onestitatea santierului auctorial. Omul anunta, limpede, ca intra in literatura pe jumatate golan, pe jumatate intelectual, ca intr-un ring de box al gandirii, fara frica si fara mofturi.
Puhoaiele primaverii arata un Ernest Hemingway foarte tanar in literatura, foarte tanar, dar inarmat cu o buna scoala de jurnalism, si – da! – teribil de luptator. Cine stie sa citeasca va vedea aici premisele marii glorii care avea sa il inalte si – cu timpul – sa il zdrobeasca pe acest imens scriitor.
In Puhoaiele primaverii, Ernest Hemingway reuseste scene de mare forta – acea indianca umbland goala, goala, goala, nepurtand nimic in afara mocasinilor; acele descrieri ale fazelor prin care trece un tanar (orice tanar) in razboi; acel indian mic, fara un brat, neputincios in noaptea cand i s-a luat dreptul la biliard.
Ernest Hemingway ne anunta, in cele din urma, ca a scris aceasta carte in doar zece zile. Ne chestioneaza, brutal, daca i-a meritat efortul. De optzeci si noua de ani, cititorul caruia i se adreseaza aceasta nota finala tot da raspunsuri. Intrebarea, deloc retorica, ramane.