Nu-i mai fusese niciodata. Nu dormise in veci. L-a apucat o toropeala de sa nu crezi. Inchipuie-ti o viata de Dumnezeu – sa nu inchizi nici macar un ochi.
Si cum se plimba el prin cer, intamplarea a facut sa se culce chiar deasupra locului in care este acum pamantul. S-a intins pe spate si privea asa in gol. Da, ochii nu-i putea inchide. S-a intors pe-o parte si pe alta, s-a tot framantat – neam somn! Nimic, nimic… Ba, zice Dumnezeu, de-o vesnicie tot stau si ma uit in gol. Nimic nu este pe lumea asta in afara de mine. Macar de-ar fi un loc in care sa ma pot vedea pe mine cum arat la fata. Si numai ce se intoarce odata pe burta.
Deschide ochii mai bine si i se pare lui ca jos, pe pamantul nostru adica, s-ar zari ceva. Dar bine-bine nu-si dadea nici el seama ce-i.
Pac! aprinde Soarele. S-a luminat numai o parte din pamant. Pac! aprinde si Luna, sa lumineze dincolo, dar n-a mai avut puterea dintru inceput ca s-o faca la fel de puternica precum Soarele. Si cand se uita spre pamant, ce vede? Apa cat cuprinde. Si chipul lui oglindit peste toata intinderea de ape. Intai s-a speriat de infatisarea sa, dar pe urma, dupa ce s-a mai obisnuit, a prins sa-i placa. Ce-ar fi – s-a gandit el, daca tot nu putea sa adoarma – sa fac o fiinta dupa chipul si asemanarea mea? Eu cred c-ar fi bine! Da. As putea sa-i zic om. Dar unde sa-l pun pe om? Ar trebui sa strang la un loc apele care sunt dedesubtul cerului si sa se arate uscatul. Bun, si pe urma? Stai, ca le-ncurc! Nu pot pune omul in curul gol pe pamant neted. Ar trebui sa fac mai intai verdeata si pe urma felurite vietuitoare. N-ar strica sa misune si niste vietuitoare prin apa. Nu-i drept sa le pui numai pe pamant. Asaa… Sa zicem ca pan-aici ar fi bine.
Si-apoi as face omul, dar din ce sa-l fac? Din apa nu pot, ca se varsa. Mai degraba din pamant si putina apa. Normal, dupa chipul si asemanarea mea – mai gandi Dumnezeu, tragand cu ochiul la luciul apei. Bun, dar nu-i bine! Il fac eu sa-mi semene, dar nu pot sa-i spun chiar tot-tot! Ca n-as mai sti care-s Eu si care-i el. Sa zicem ca-l incropesc eu cumva sa-mi semene, dar dupa aia? I-as putea aranja o gradina in care sa aiba de toate. Ca sa-i dau de lucru, sa-l pun pe ganduri, sa nu iasa o leguma, i-as putea indrepta atentia asupra unui pom – un mar, sa zicem – al cunoasterii. Dar sa nu-i dau voie sa guste din el. Nu-i bun! Ar ramane asa o vesnicie. Nici prea moale nu pot sa-l las. Sa spunem ca i-as crea o pereche – o femeie, care sa-l mai intarate. Femeia as face-o un pic mai incapatanata. Sigur i-ar convinge sa muste din mar. Si-atunci i-as izgoni din rai, sa-l caute pe urma pana la moarte. Da, dar daca-i fac femeie, parca vad c-or sa se inmulteasca! Sa se inmulteasca, treaba lor! La urma urmei, ce poate sa se intample?
Sa zicem c-au sa faca doi copii, Cain si Abel. Deja s-ar complica treburile! Astia ar iesi la a treia mana dupa mine. S-ar mai pierde din calitate! Pot sa m-astept sa se ia la bataie. Sa se omoare intre ei! Cain l-ar omori pe Abel sau invers. Oricum, nu conteaza. Odata ce-au prins a se inmulti, oamenii au sa impanzeasca pamantul. Imi si inchipui numele lor: Set, Enos, Cainan, Mahalaleel, Iared… Si cand s-ar inmulti puzderie, s-ar apuca de rele dupa masura numarului lor. Parca vad c-o sa-mi para rau de ce-am facut! Bine, acum doar n-or sa iasa toti, care mai de care mai inversunat. Unul bun, de samanta, trebuie sa gasesc. Daca vad c-am ajuns la pareri de rau, ma supar si sterg totul de pe fata pamantului. Dau o ploaie buna si ramane pamantul asa cum era la inceput. Normal, pastrez un om – pe unul Noe, de exemplu – si cate-o pereche din toate vietuitoarele, ca sa nu ma mai chinui din nou cu munca. Intr-o barca, de exemplu, care sa pluteasca pe deasupra apelor. Dar trebuie sa fiu atent, sa nu patrunda si acolo samanta raului, c-am facut potop degeaba. Asaaa…
Dupa ploaie, fac legamant cu Noe ca nici o faptura nu va mai fi nimicita de atunci inainte de apele potopului. Gasesc eu alte mijloace sa-i cumintesc, daca nu-si baga mintile in cap. Si, la o adica, daca oamenii se tin de rele, nu vad nici un motiv sa nu rup legamantul si sa-i trec din nou prin furia apelor. Ii cumintesc eu! Insa hai sa ma gandesc ce probleme ar putea sa-mi mai faca oamenii. La cum imi dau seama c-au sa iasa, nu m-as mira sa vina o zi in care vor dori sa zideasca o cetate si un turn al carui varf sa atinga cerul. O chestie de fala. Pai, atunci iar ma voi supara pe ei si voi pogori asupra lor si le voi incurca limba, ca sa nu-si mai inteleaga vorba unul altuia. Ii imprastii de nu se vad, tot pamantul!… Dar tot ma tem: sa-i fac, sa nu-i fac?…
Tot gandindu-se asa la ce s-ar putea intampla daca ar face lumea, Dumnezeu a cazut intr-un somn adanc, intins pe burta, cu fata la pamant…