Pe atunci aveam idealuri. Toti aveam. Azi nu mai am prea multe, fiindca tara asta se pricepe foarte bine sa ucida asemenea porniri naive. Azi incerc sa judec pragmatic, deci cinic. E adevarat ca degradarea Romaniei din ultimul sfert de secol e in mare masura responsabilitatea politicienilor, care au construit statul ireparabil corupt de azi. Numai ca acesti politicieni sunt produsul unei lumi. Sunt formati dupa chipul si asemanarea poporului din care au iesit ca paduchii in frunte. Iar PSD-ul, indiferent cum s-a numit de-a lungul timpului, a castigat mereu macar o treime din voturile romanilor si a ramas cel mai mare, mai coerent si mai puternic partid politic de la noi. Da, e ticsit de corupti aroganti ce conduc orase, sate, judete, tara intreaga, e nereformabil, e o piedica in calea dezvoltarii si democratizarii Romaniei, e tot ce vreti – dar e partidul cu care romanii voteaza sistematic si in numar mare. Pentru ca, in mare masura, el reprezinta modelul pe care il recunoaste si il accepta acest popor.
Pana si reprezentantii opozitiei asa-zise democratice au avut intotdeauna o slabiciune pentru acest partid comunistoid – in special liberalii romani, de la Radu Cimpeanu pana la Calin Popescu-Tariceanu. Au recunoscut si ei laba leului care ii hraneste. Si, de curand, destui intelectuali cartitori au inceput sa se replieze, unii resemnati, altii nostalgici dupa vremurile in care partidul unic, proprietarul painii si al cutitului, le taia cate o halca privilegiata in schimbul tacerii lor rusinat-complice. PSD-ul ilustreaza modelul de partid conducator construit pe potriva unei populatii prea slabe de vartute ca sa nu isi caute tatuci si mamuci. Poate ca ne dorim lideri autoritari, chiar abuzivi, dar care sa arunce cate un ciolan si la nevrednicii lor slujitori. Poate ca oamenii care puteau schimba ceva au emigrat deja, formand acea diaspora temuta de toti politicienii, iar in tara au ramas aparatorii sistemului asistential, cei care cer ca statul sa dea ceva, cat de putin, numai sa dea. Poate. Nu stiu.
Ma tem insa ca, indiferent ce schimbari am visa si ce sperante am avea dupa manifestatiile recente, suntem condamnati la iobagie, sub steagul rosu al marelui partid. Si-atunci nu-i totuna cine e seniorul care te calareste. Partid de sorginte pecerista, PSD-ul s-a mulat intotdeauna dupa chipul si toanele presedintelui sau. Deci nu-i totuna nici cine tine fraiele puterii in PSD. De-aia azi, dupa Viorel Ponta si in prag de Liviu Dragnea, parca il regret pe domnul sau tovarasul Iliescu.
Istoria conducerii FSN-PDSR-PSD ilustreaza fidel transformarile petrecute in spatiul politic si chiar in cel public. Ion Iliescu, activistul scolit la Moscova pentru a conduce o societate pretins egalitarista, dar in care liderul absolut isi impune autoritatea, stia cand sa stranga nemilos surubul si cand sa negocieze abil. Nemilos, dar concesiv la nevoie, a fost cel mai eficient lider al marelui partid. El a intruchipat cel mai bine imaginea tatucului luminat, cu intelegere fata de slabiciunile plebei pe care o ingrijea si-o dojenea parinteste. Nu-i de mirare ca a dominat atat partidul, cat si tara, vreme de un deceniu. Inlocuitorii lui au marcat de-a lungul timpului, unul dupa altul, degradarea clasei politice, a spatiului public si a societatii democratice dintr-o tara care n-a fost niciodata cu adevarat democratica – asa cum o sa incerc sa explic saptamana viitoare.