Gandurile mi-au venit dupa cateva plimbari anul acesta prin librarii in Italia, unde am gasit, intre multe altele, scrieri pasionante despre Dmitri Sostakovici, publicate de cercetatori si muzicologi de renume international. Piero Rattalino, un critic si comentator foarte prolific, este, de exemplu, autorul unei carti intitulate Sostakovici, Continuitate in muzica, responsabilitate in tiranie*, aparuta la Editura Zecchini, ca al treilea volum al colectiei „Novecento“. In paranteza fie spus, ocazie de a descoperi ca editura in cauza are multe alte colectii de carte muzicala, „Mari Pianisti“, „Mari voci“, „Personaje ale muzicii“, „Mari dirijori“, „Muzica si istorie“, „Documente muzicale“, „Istorii ale muzicii“ etc., cu zeci de aparitii editoriale putin sau deloc necunoscute.
Rattalino face o biografie a compozitorului din perspectiva „lungului drum al lui Sostakovici si a faptului de a fi trait mare parte a existentei sale sub un regim politic totalitar, care avea o linie de a dicta artistilor, pe care o si dicta, si a carei aplicare o supraveghea strict. Atunci cand se discuta despre Sostakovici, aceasta este a doua tema de confruntat, tema asumarii responsabilitatii personale, chiar intr-o situatie obiectiva de constrangere“.
Piero Rattalino evoca in notele sale bibliografice un alt autor binecunoscut celor care il apreciaza pe compozitor: Elizabeth Wilson, autoarea clasicei lucrari Shostakovich. A life remembered (Princeton University Press, 1994). Cercetatoarea a publicat – daca nu ma insel numai in Italia – si un al doilea titlu de mare interes, ce a fost reeditat anul acesta la editura milaneza il Saggiatore: A transcrie o intreaga viata. Scrisori 1923-1975. **
„Nici o zi fara un rand“ – explica Elizabeth Wilson – a fost mottoul pe care Sostakovici l-a urmat intreaga sa viata, chiar in momentele de „incapacitate creatoare“, in timpul carora compunea macar o fuga pe zi pentru a-si mentine eficienta sau a raspunde, dupa spusele lui, „cerintelor profesionale“. Vorbind de un soi de grafomanie, autoarea aminteste una dintre anecdotele cele mai amuzante povestite de compozitorul Edison Denisov. In cursul unei vizite, Sostakovici il saluta la sosire cerandu-i sa astepte sa termine de scris o pagina. Odata incheiata, Sostakovici a mototolit pagina si a aruncat-o la cos. Mirarii vizitatorului ii raspundea: „Vezi, in perioada asta sunt total incapabil sa compun. Asa ca am decis sa orchestrez acest volum de romante de Rimsky-Korsakov, numai ca exercitiu. Orchestrez una pe zi si apoi o arunc…“.
„Grafomania“, subliniaza Wilson, nu se limita doar la muzica, si se spune ca Sostakovici a raspuns, practic, la fiecare scrisoare ce i-a fost adresata (exceptandu-le pe cele cu injurii, primite la inceputul campaniei jdanoviste, la sfarsitul anilor ’40, impotriva asa-zisilor compozitori „formalisti“). Cele mai interesante sunt scrisorile trimise prietenilor sai de suflet, facuti in anii studiilor, intre care: Bogdanov-Berezovski, Lev Oborin, Ivan Solertinski, Visarion Sebalin si Isaak Glikman (scrisorile catre ultimul fiind, de altfel, cele mai cunoscute, publicate in 1993 la Editura DSCH in Rusia, apoi in traduceri franceze – la Albin Michel, in 1994 – si engleza, in Statele Unite in 2001).
Elizabeth Wilson insista si asupra codurilor si sensurilor duble ce incep sa-si faca loc in corespondenta incepand din 1936, anul primei condamnari staliniste, dupa premiera operei Lady Macbeth din Mzensk si a baletului Raul clar. Orice referinte politice aveau sa dispara din corespondenta pentru un timp indelungat, pana dupa moartea lui Stalin in 1953. Codurilor si sensurilor duble aveau sa li se adauge ironia, sarcasmul, parodia, limbajul sardonic si esopic, ce se instala durabil si in compozitiile sale majore.
O alta categorie de corespondenta pusa in evidenta de autoarea antologiei este cea in care Sostakovici si-a luat in serios „rolul oficial“, in calitate de membru al Consiliului orasenesc la Gorki si al Uniunii compozitorilor. Din acea perioada tarzie a vietii dateaza mii de scrisori, trimise pentru a contribui la reabilitarea postuma a unor victime ale stalinismului, a repara o nedreptate, a elibera colegi inchisi fara nici o vina… Beneficiarii scrisorilor apartineau celor mai diverse straturi ale societatii, de la figuri de frunte ale culturii, la vaduva umila a unui compozitor disparut sau o femeie de serviciu.
Elizabeth Wilson a selectionat pentru editia italiana 328 de scrisori, in acord cu urmasii compozitorului, provenind toate din publicatiile sovietice si ruse dupa moartea compozitorului, si care se pastreaza in copii in arhiva familiei. Au fost excluse, precizeaza editoarea, scrisorile trimise membrilor familiei si unor prieteni, care sunt conservate in colectii private. Editoarea mai noteaza ca Sostakovici a distrus toate scrisorile pe care le-a primit, o precautie necesara mai ales in timpurile dificile staliniste.
O alta carte pasionanta ce ar merita si o traducere in romaneste…
*Piero Rattalino, Sostakovic. Continuita nella musica, responsabilita nella tirannide. Zecchini Editore, Varese, 2013. 277 pp. (Novecento 3)
**Dmitri Sostakovic, Transcrivere la vita intera. Lettere 1923-1975. A cura di Elizabeth Wilson. Introduzione di Enzo Restagno. Traduzione di Laura Dusio. Il Saggitario, Milano, 2015. 509 pp.