Scriam asta prin 2005, dupa ce vazusem Morti si vii de Stefan Caraman, la Iasi, unde Nicoleta Lefter studia atunci Actoria, la Universitatea de Arte „George Enescu“. Cunoscuta ca actrita la Teatrul „Odeon“, ea poate fi vazuta in mai multe dintre spectacolele scenei de pe Calea Victoriei, printre cele mai recente, Viza de clown de Saviana Stanescu, Titanic vals de Tudor Musatescu, Family Affairs de Rosa Liksom, dar are multe proiecte si in sectorul independent, experimentand formule specifice acestui mod de productie teatrala. La On Stage, comedia Acum ori niciodata; la Teatrul Luni, DONTCRYBABY; la WASP – Working Art Space and Production, Alearga, fals jurnal de jogging dupa romanul Anei Maria Sandu; la Unteatru, Cel mai frumos roman din lume dupa Larry Tremblay, ca sa numesc doar cateva. Cel mai recent, Refractie. O perspectiva asupra autismului, la Club Control, in sala Berlin, e un proiect cultural finantat de Centrul de proiecte culturale al Municipiului Bucuresti – ARCUB si Primaria Municipiului Bucuresti. Organizatori sunt Asociatia Uma Ed Romania si Control Club, iar realizatori, Nicoleta Lefter (actrita), Silvia Calin (coregraf), Velica Panduru (scenograf), Ruxandra Bunea (psiholog), George D. Stanciulescu (compozitor), Mihai Pacurar (artist video si creator de animatie), Raluca Radu (Events & Communication Manager), Andreea Banciu (responsabil PR), Nina Dobre (responsabil financiar), Rodica Buzoianu (manager de proiect).
Ideea spectacolului a pornit de la cartea Anei Dragu, Maini cuminti: copilul meu autist (Editura Polirom, 2015), despre care Nicoleta Lefter spune ca „m-a impresionat profund. Am inceput sa ma documentez mai serios despre ce inseamna autism, persoane cu autism (respectiv copii cu autism) si m-am hotarat sa fac un spectacol prin care sa redau lumea interioara extrem de bogata si extra sensibila a unui copil cu autism. Sunt copii cu autism care frizeaza genialiatea. Daca nu este explorata zona lui de interes, copilul acela poate parea din exterior un copil stramb, defect, in afara societatii“.
Personal, cunosc cativa copii autisti, pe mamele lor, stiu cu cata sfasiere primesc parintii vestea si cate eforturi fac apoi pentru ca puii lor sa recupereze cat de mult se poate si sa-si gaseasca locul intr-o lume cu totul altfel decat sunt ei. Cu termenul autism m-am intalnit cu mai multi ani in urma, cand, din curiozitate, frecventam un curs de psihopatologie. De-acolo am aflat ca, in esenta, el desemneaza persoanele complet inchise in sine, care nu raspund la stimuli exteriori, nu au reactii sociale, care au probleme de vorbire si motricitate. Ulterior, am aflat ca exista o mare varietate de forme si ca, de fapt, fiecare individ diagnosticat cu autism e o individualitate si din punct de vedere medical, si ca program de recuperare. Va spuneam de mamele de autisti, pe care le admir pentru puterea extraordinara de a se lupta cu boala copiilor lor, cu mentalitatile, cu autoritatile si lipsa de reglementare din Romania, cu nepasarea. Nicoleta Lefter relata, in discutiile de dupa repetitia generala cu Refractie, la care am participat, ca un regizor cu care lucrase odata i-a spus la repetitii ca e autista. Folosise termenul in sensul lui larg, nu medical, si ea, nestiind ce inseamna, s-a informat. A descoperit o lume complet diferita de a noastra, a majoritatii, fascinanta prin felul in care natura, cocteilul genetic i-a programat pe acesti copii sa fie altfel, sa proceseze particularizat informatia senzoriala. Harazindu-i, pe unii, cu minti sclipitoare, pe altii, cu auz absolut ori cu talent neobisnuit la desen, pe altii, complet imposibil sa se acomodeze. Facandu-ne pe noi, cei „standard“, sa intelegem ca a fi special tocmai de aici vine.
Refractie. O perspectiva asupra autismului documenteaza cazuri reale de copii si adolescenti autisti: Cezar (15 ani), pasionat de jocurile video, zodii, tarot, carti de joc si desene animate. Cezar se exprima prin desen, avand deja lucrari in doua expozitii. Mai sunt Matei, Cleo si Sasa, baiatul Anei Dragu, fiecare unici in felul lor. Refractie e un spectacol-performance, la granita dintre arte, al carui scop este sa prezinte, prin cazuri concrete, lumea interioara a acestor copii. Recurgand la actorie, componente audio-video documentare, proiectii, imagini, Refractie reconstruieste din episoade universul autist prin exemplificari filtrate estetic. Publicul sta de jur imprejurul unui patrat alb in ale carui colturi se afla Nicoleta Lefter, un pusti scufundat intr-un smartphone, un psiholog. Din sistemul de amplificare curg cuvintele structurate in fraze cu topica si continut neobisnuite, uneori nostime, cu o logica aparte, care le apartin subiectilor. Actrita joaca in acest cadru, cu o aparenta fragilitate, dar puternic empatic, intr-un dialog artistic cu proiectiile video, lumina si muzica lui George Stanciulescu (LeVant), asociind eclectic vorbe, sonoritati, imagini video. Muzica fragmentata, seriala, repetitiva ne sugereaza cum percep si cum se simt ei, „precum un extraterestru esuat fara un manual de orientare…“, cum scrie Jim Sinclair, si el autist.
La intrare, participantii am primit un mini-chestionar cu intrebari legate de spaimele cu care ne confruntam: Cand ti-a fost frica ultima oara? Cum incerci sa iti controlezi teama? Ce anume te infricoseaza? Impreuna cu discutiile postspectacol purtate cu realizatorii, chestionarul face parte din dimensiunea participativa a proiectului, al carui scop este sa le arate celorlalti ce inseamna autismul, oferind perspectiva din interiorul perceptiilor lor. Autismul e o realitate, statisticile zic, tot mai extinsa, una dintre multele realitati pentru care societatea romaneasca nu era si nu este inca suficient pregatita. Initiative precum Refractie… fac pasi semnificativi in aceasta directie.