„Cand scriu, nu ma gandesc la public, ci sunt concentrat numai la mine. Am scris mai multe carti si fiecare este total diferita ca stil, ca voce. Daca la inceput, totusi, ma gandesc la persoanele care ar putea citi volumul la care lucrez, daca ma gandesc cum i-ar putea jigni pe parintii mei, pe sotia sau pe copiii mei ori pe prim-ministrul meu, pe parcurs singurele lucruri care mai conteaza sunt personajele, povestea si campul magnetic din jurul cartii. Povestea dicteaza vocile sale, dicteaza melodia, o melodie careia nu pot sa ii rezist, ma predau, o urmaresc, pentru ca simt aceasta dulceata de a face ceva precis intr-o lume atat de grosolana“, a explicat David Grossman la intalnirea de la Bucuresti cu cititorii sai, care a avut loc marti, 17 noiembrie, la Clubul Taranului Roman.
Desi nu scrie carti „fast food“, desi romanele sale sunt solicitante, dupa cum singur le-a caracterizat, scriitorul israelian constata ca oamenii citesc proza lui „asa cum este scrisa“. Adevarul este ca cel mai dificil lucru la intalnirea din Capitala cu autorul israelian a fost gasirea unui scaun liber, asa incat multi au rezistat in picioare cele aproape doua ore cat a durat evenimentul. „Am scris acum cativa ani Cartea de gramatica interioara, un volum care este mai mult sau mai putin despre familia in care am crescut eu in anii ’60, la Ierusalim. Inainte sa fie publicat, am considerat ca e corect sa il arat parintilor mei. Tata a citit cartea, mi-a spus ca e buna, dar mi-a dat de inteles ca nimeni altcineva in afara familiei noastre nu o va putea intelege. Si acum, cand apare o noua traducere a sa in lume, ma duc la tata si ii spun: «Vezi ca au inteles»“, a povestit David Grossman.
Despre viata dupa pierderea fiului
Provocat de moderatorul intalnirii, Catalin Stefanescu, autorul israelian a dezvaluit cum a refacut, dupa moartea fiului sau Uri, petrecuta in ultimele ore ale razboiului dintre Israel si Liban din 2006, romanul Pana la capatul pamantului, publicat si in romaneste la Editura Polirom. „Cand avem un copil, vrem sa fim parinti buni pentru ca este in natura noastra. Dar mai exista un strat de care nici macar nu suntem constienti si acesta este stratul in care vorbim cu destinul, cu Dumnezeu, cu moartea si le spunem: «Noi facem tot ce se poate pentru acest copil, voi protejati-l». Apoi, cand ne lovim de arbitrariul brutal al vietii, avem sentimentul ca toate efoturile pe care le-am facut, toate sutele de ore de protectie, de munca, de afectiune, de esec nu mai conteaza. Cand fiul meu a murit, dupa cele sapte zile de plans, m-am intors la biroul meu, la trei ani si trei luni de cand am inceput sa scriu acest roman, si am facut o noua versiune. Initial, a fost aproape imposibil, apoi incet, incet povestea a iesit din mine. Povestea, personajele, responsabilitatea mea fata de ele si nevoia mea de a infuza viata in aceste personaje si de a le da puteri, si slabiciuni, si pasiuni, si esecuri, pentru a le face cat mai reale cu putinta. Apoi, am inceput sa inteleg ca acesta a fost un act pe care il fac impotriva durerii mele, singurul lucru corect pentru mine intr-o lume care devenise dintr-odata total gresita, actul de a alege viata si de a ma intoarce la viata“, a vorbit romancierul despre momentul dureros din viata sa. Scrisul l-a salvat si a vrut sa transmita aceasta salvare si cititorilor sai, asa ca a scris apoi Caderea din timp, tradusa de asemenea in romaneste, care nu mai e despre temerea pierderii copilului, ci despre cum sa continui dupa pierderea lui.
„Literatura inseamna precizie“
David Grossman a fost la randul sau militar in armata israeliana, traieste intr-o tara care este mereu in razboi sau amenintata de un razboi, aceasta realitate dura marcandu-i intreaga opera. Literatura este pentru el o cale spre iesirea din manipulare, din teama, din prejudecata. „Cand ai de a face cu o situatie periculoasa, exista o tentatie de a manipula limbajul, astfel incat sa te protejezi. Este atat de usor sa vezi cum guvernul incearca sa creeze un limbaj fals, care nu descrie cu adevarat realitatea, o limba care incearca sa fie un tampon intre indivizi si realitate. Este o limba care creeaza un fel de dihotomie intre noi, cei care suntem buni, si ceilalti, care sunt dusmanii nostri diabolici. Daca ramai blocat intr-un astfel de limbaj multi ani, iti dai seama ca esti captiv unui adevarat dictionar de cuvinte noi menite sa te protejeze de expunerea aceasta indelungata la situatii extreme. Cuvintele incep sa descrie o realitate care nu exista deloc, dar care incearca pe de o parte sa iti linisteasca fricile si sa ti le si inflameze in acelasi timp. Aici intervine literatura, pentru ca literatura inseamna precizie, inseamna nuante, nu culorile generale prin care guvernul vorbeste cu noi, armata vorbeste cu noi, dusmanul vorbeste cu noi, frica noastra vorbeste cu noi“, a aratat scriitorul.
Iar David Grossman ii indeamna si pe cititorii sai sa iasa din aceasta dihotomie, din aceasta manipulare si pervertire a realitatii, pentru ca doar astfel se poate atinge libertatea intr-o lume care te vrea inchis. „Sper ca in cartile mele exista o invitatie pentru oameni sa se expuna pe sine, fara nici o aparare, asa cum fac si eu cand scriu, nu ma protejez de nimic. De altfel, scrisul e un mod de a ma dezarma pe mine, de a fi total expus. De obicei, scriu despre personaje care sunt prinse in situatii arbitrare, care nu depind de ele, oameni care sunt in pericol de a fi striviti de violente externe, de cruzimi externe si care incearca cu disperare sa-si recucereasca individualitatea. Am scris despre evreii din timpul Holocaustului, despre oameni care trebuie sa-si adapteze dizabilitatile corpului la arbitrariul care ne mutileaza sufletul nostru. Am scris despre oameni aflati sub ocupatie militara, despre oameni care s-au confruntat cu temerea de a-i pierde pe cei dragi, am scris despre cei care si-au pierdut deja fiii. Am invatat ca, indiferent cat de dur si monolitic este arbitrariul cu care te confrunti, cand scrii despre asta, cand il descrii cu propriile cuvinte, ceva se schimba in relatia cu acest arbitrariu, nu mai esti o victima pasiva, ai spatiu de manevra, ai libertate.“