Cred ca problema tine exclusiv de felul in care acoperi zonele vagi ale biografiei de scriitor cu ceva nu neaparat adecvat, ci care sa para autentic. Daca nu cumva si cu un strop de iradiere misterioasa. O biografie, ca sa fie credibila, trebuie sa provoace cititorului o senzatie a translucidului. Sa plonjezi in viata cuiva fara sa intalnesti concret limitele cercetatorului. Ion Iovan are de la bun inceput o problema atunci cand scrie un roman despre viata lui Mateiu Caragiale: putinatatea manuscriselor pastrate in catagrafa Fundatiei Regale. Dar are, totodata, si un avantaj greu de cuantificat: stie, ca nimeni altul, sa se substituie lui Mateiu, ca si cum stilul unuia s-ar fi topit in al celuilalt. Rezultatul, dincolo de instrumentarile postmoderniste, este unul spectaculos.
La finalul MJC-ului, nu stii cine este cu adevarat autorul: Ion Iovan a scris despre Mateiu Caragiale sau Mateiu a scris despre Ion Iovan? Exagerez, fireste, dar nu suntem departe de un adevar, anume acela al armonizarii unui destin cu celalalt prin realizarea unui stil comun; mai bine zis, avem de-a face cu o robusta consubstantialitate. Aici e miza lui Ion Iovan: cititorul sa aiba impresia, la un moment dat, ca citeste cu adevarat ceea ce scrie insusi Mateiu.
Proiectul incepe cu biografia fragmentata din Portretul unui dandy roman, aparut in 2002. Toata cartea de acum 13 ani se reia cu o amploare sporita. Nu mai suntem cadrati in biografia subtire a unui scriitor misterios. In MJC, textul din Portretul unui dandy roman este chiar schita romanului biografic. Acum se dezvolta totul, inghitind materia cartii din 2002. Se adauga o voce auctoriala sigura nu doar pe datele unui destin, ci pe intreaga epoca. Narat la persoana a treia, primul roman din MJC introduce cititorul intr-o istorie difuza, cea pornita la 1884, si-l poarta, tot mai limpede, pana spre finalul vietii lui Mateiu Caragiale. Al doilea roman din MJC reia, intr-un stil de-o intimitate halucinanta, jurnalul ultimilor ani ai scriitorului – continuand sau completand dosarul fictional din Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale (2008).
In romanul biografic din MJC, naratorul nu se sfieste sa tradeze de la bun inceput de partea cui se afla. Si anume, in tabara bastardului. Si nu oricum. Ci detinand un intreg arsenal informativ. Caragiale-tatal nu primeste reprosuri, nici critici directe: in schimb, va fi „tradus“ de narator cu verva unui psiholog care nu-si respecta contractul de confidentialitate. Astfel, Mateiu ar fi numit de „burjuiul“ tata: „progenitura sa de cartier“, „un fat intamplator“, „puiul de cuc“. La urma urmelor, apropo de ce spuneam mai devreme, impresia e ca Ion Iovan alege un narator care relateaza ca si cum ar fi geamanul-martor al lui Mateiu. Nu e loc de diplomatie odata intrati in centrifuga docufictiunii. Iar fiul impresioneaza gratie unui narator partinic: cum califici un tata care-si lasa bastardul nu doar in afara lumii lui, dar la marginea riscanta a normalitatii? De pilda, abia cand implineste 10 ani, Mateiu primeste un cadou de la tata – un atlas geografic. De aici inainte, lumea se proiecteaza altfel in ochii fiului. Descopera, la 12 ani, ca timpul e mai interesant privindu-l inapoi, iar netraitul este mai fascinant decat viitorul. Nu-i de mirare ca „fratele“-narator ii lipeste etichete specifice intimitatii dintre frati: „ursuzul“, „uraciosul“, „contele“, „ciudosul“, „taciturnul“ etc. Culmea e ca nu-i place literatura. Il plictiseste. Unica fascinatie ramane istoria. Pana la obsesia heraldicii nu mai e mult. Filosofia e simpla: „Epateaza! Ca sa ai parte, trebuie sa te faci remarcat, sa intrigi. Sa arati ca nu esti un oarecare. Iar Mateiu era pretiosul scoborator al rosicrucienilor lui Caragea Voda“. In curand, bastardul se semneaza Mathieu Jean Caragiale, conte de Karabey. Nu-i va sta nimic in calea dobandirii unui destin zeificat. Eventual „sudoarea triviala“, depasita si ea, caci a fi dandy inseamna sa nu depui nici un efort. Doar sa vanezi, mai ales distinctii si domnisoare cu zestre buna. Reuseste in mare parte. Casatoria oferindu-i sansa propriului blazon, gandit de multa vreme: al Karabetzilor de Nagy-Buny. Pe domeniile sotiei „se viseaza seniorul unui latifundiu cu totala autonomie, precum cel pe care-l diriguia «africanul» duce de Abruzzi in Somalia, pe malul raului Shabelle“. Romanul jurnalului apocrif din MJC schimba brusc registrul. Notatiile la persoana intai lasa in urma filmul unei vieti de epoca si face cititorul partas la prezentul unui sfarsit, consemnat chiar de eroul povestii. Aici exceleaza Ion Iovan! Nu citim doar un spectacol al suprapunerii stilistice, ci si unul al imaginarului. Iata o mostra: „Meditatia e ratiunea gradinii: invidios pe continua ei renastere, as cugeta aici, ca vechii egipteni, la reincarnare. Intr-o buna primavara mi-as alege din nou regnul: nici arbore, nici animal – as renaste zeu“ (12 iulie).
Ion Iovan construieste biografia unui exclus al prezentului dublat de un pacient al mirajului istoriei, captand astfel psihologia esentiala a tainicului matur de mai tarziu. Nimic nu pare ca-i scapa lui Ion Iovan in aceasta coregrafie desavarsita a detectivisticii biografice.
In MJC, Ion Iovan continua experimentul recuperarii unei personalitati electrizante: Mateiu Jean Caragiale, un scriitor care a lasat in urma mai mult taine decat certitudini. Ion Iovan reface in acest roman masiv o epoca luxurianta cultural din istoria Romaniei, timp in care Mateiu Caragiale este pus sub lupa unui biograf fictionar ce reconstruieste o viata palpitanta si labirintica pana aproape de moartea protagonistului. Cand, in jurnalul aprocrif, vocea digitalizata postmodernist a personajului se manifesta la persoana intai, rezulta un text plin de frecventele timbrului unui om excentric in imaginar, hipersensibil si genial in scurta lui cariera literara. Cititorul descopera un autor suprapus cu totul epocii rafinamentelor fara intoarcere, o fiinta ce tanjeste dupa celebritate, lux si noblete. De fapt, dupa un sens.
E mare lucru sa pui imaginatia sa tureze numai pentru un altul, ipostaziindu-te in fel si chip in locul celuilalt, facandu-i din fragmente o viata unitara inteleasa atat de plenar, incat nu te sfiesti sa o continui prin scris. Ce admir la Ion Iovan mai mult si mai mult este ambitia cu care asalteaza reluarea. Un soi de spaima fata de precaritate il indruma pe acest scriitor atipic sa sparga jocul de puzzle gata incheiat pentru a redimensiona plansa portretului si a prelucra noi piese ce se vor potrivi chiar in centrul reprezentarii. Numai Zigu Ornea cred ca s-a transferat cu atat de multa patima in vietile subiectilor sai sau G. Calinescu, scufundat in torentul biografiei eminesceiene. Incolo, putine partide fericite. Mai degraba remize, cu raza scurta de actiune. Ar trebui sa ne intoarcem la autorii de biografii din urma cu decenii, caci, in epoca recenta, cum se stie, singura biografie pentru care s-au antrenat si se produc atatea minti capabile raman comunismul si himerele lui. De aici mai ies, cand si cand, portrete biografice bazate pe datele Securitatii – si am numit, din pacate, pe cel mai important biograf al literaturii postdecembriste.
Ion Iovan, MJC, colectia „Fiction LTD“, Editura Polirom, 2015