John Steinbeck, scriitor: „Scriitorul trebuie sa creada ca meseria lui este cel mai important lucru din lume. Si trebuie sa se tina legat de acest gand, chiar daca stie ca-i o iluzie“. John Steinbeck a crezut in meseria lui, a crezut si a scris, a crezut si a scris, a crezut si a scris. A lasat o opera concomitent vasta si profunda, cum putini autori din secolul XX au lasat.
Linda Wagner-Martin, profesoara de literatura de limba engleza si literatura comparata, specializata in biografii: „Lucrul la Perla a fost neobisnuit si i-a consumat lui Steinbeck mare parte din energiile creatoare. Obisnuia sa vorbeasca despre ea ca despre un experiment pe care-i era teama ca-l va sfarsi rau. Dar odata terminata, la finele lui ianuarie 1945, a scris cu modestia lui obisnuita: «Cred?ca e o poveste aspra, careia nu-i lipsesc strafulgerarile de frumusete»“. John Steinbeck avea, desigur, dreptate. Chiar asa este Perla: o poveste aspra, orbitor de trista si de frumoasa. „The New Yorker“ a elogiat-o prompt: „Perla are distinctia si sinceritatea pe care le gasim in tot ce scrie Steinbeck“.
Scriitorul ne avertizeaza de la prima pagina ca urmeaza sa citim un text pe care urmeaza, cel mai probabil, sa il primim ca pe o parabola in care fiecare isi va vedea propria viata. Au existat Kino, Juana si fiul lor, a existat perla uriasa pe care Kino a descoperit-o, perla care avea sa ii schimbe pentru totdeauna viata, ca un blestem, ca un destin? Steinbeck isi plaseaza textul in trena unei legende mexicane. Legenda dainuie.
Perla este scrisa cu o maiestrie care tradeaza o cunoastere intima a naturii umane. John Steinbeck stia adancurile in rau pana la care omul poate cobori. John Steinbeck stia si culmile pana la care omul se poate inalta prin iubire.
John Steinbeck stia cum corup lacomia si trufia, stia cum bogatia atrage ura. Cand Kino si Juana, foarte saraci, isi duc fiul intepat de un scorpion la medic, acesta – un impostor care traise candva la Paris luxul de a manca la restaurant si a intretine o amanta – le da aceasta replica: „N-am altceva de facut decat sa vindec copilasi de indieni ciupiti de insecte? Sunt doctor, nu veterinar“. Este o replica nemuritoare. Cei prea puternici inca ii biciuiesc pe cei prea slabi cu aceasta dovada deplina a abjectiei care zace in omul-animal.
John Steinbeck stia ce inseamna saracia si cum isi construiesc oamenii saraci ziduri impotriva foametei. El stia ca a ucide barca unui pescar era totuna cu a-l ucide pe pescar, daca nu o ticalosie inca mai cumplita: „Sa omori un om nu era o grozavie mai mare decat sa omori o barca. Pentru ca o barca nu are fii, o barca nu poate sa se apere singura si o barca ranita nu se mai vindeca niciodata“.
John Steinbeck stia cum circula zvonurile in orasele. Lasa fragmente magnifice despre acest obicei al oamenilor de a da mai departe vestile, indeosebi pe cele rele: „Vestea trezi in oras ceva cumplit (…); era o picatura neagra care semana cu scorpionul sau cu foamea, atunci cand simti miros de mancare, sau cu singuratatea, atunci cand dragostea ti-a fost respinsa. Sacii cu venin ai orasului incepura sa fabrice otrava (…)“.
Dar cele mai frumoase pagini din aceasta carte sunt cele despre cealalta natura – deloc umana. John Steinbeck este – indraznesc sa pretind – scriitorul secolului XX care a inteles cel mai bine natura. El este dintre aceia – atat de rari – in stare sa fie si de partea Perlei.
Si mai este ceva: felul in care acesti indieni traiesc muzica din inimile si din mintile lor. E extraordinar cum cantecul familiei, din mintea lui Kino, din mintea Juanei, devine tipatul nevindecat al unei furii fara leac. In definitiv, John Steinbeck nici macar n-a scris o carte. El a transcris cantecul perlei. Ultima fraza e limpede: „Iar din muzica perlei nu ramase decat o soapta care se stinse“.