Si totusi, a fost saptamana lui Gh. Ursu, caruia, gratie marturiilor primite de la copiii lui, i-am descoperit si o inclinatie spre muzica, proprie multor oameni de cultura si constiinte ale veacului trecut. Intr-un fragment din Jurnalul, astazi disparut – considerat distrus de Securitate –, Babu Ursu nota in 1981: „[…] Aseara, dupa ce am ascultat iar discul cu Simfonia a 39-a in Mi bemol major de Mozart, despre care mi-a intrat in cap, acum vreo trei luni, sa scriu o carte, o descriere a simfoniei; sinucidere curata, cum dracu’ sa descrii muzica geniala si pura? Dar de cand la Albatros mi s-a spus ca-mi va aparea Europa mea, am capatat brusc constiinta de scriitor. Si mi-am programat sa scriu carti, asta fiind adevarata mea meserie… […] Deci, dupa ce-am reascultat Mozart si am terminat volumul de scrisori ale lui Mozart, cartea cea mai realista si mai absurda ce se poate imagina…“.
In 1985, anchetatorii Securitatii ii puneau in fata paginile de jurnal, in primele luni de interogatorii, iar Babu Ursu le declara cu naivitate „probabil ca in urmatorii ani, dar mai ales la pensie, voi scrie 2-3 carti… Una de care m-am apucat, scriindu-i prefata, e Simfonia 39 de Mozart“.
Pentru Securitate, dupa toate aparentele in cautarea constituirii unui model de dosar de proces stalinist, avand in centru o „conspiratie“ a intelectualilor, a scriitorilor – cum o aminteste Andrei Ursu intr-un scurt istoric al cazului tatalui sau –, „notele transcrise dintr-o partitura muzicala (Simfonia 39 de Mozart luata cu imprumut de la compozitorul Anatol Vieru)“ deveneau un mesaj secret catre „participantii“ la presupusul complot. Presupunere schizoida si primitiva, la fel ca si ideea ca numele lui Bernini – amintit de multe ori in jurnalul de calatorie in Italia – ar fi fost un nume de cod al unui disident (sic!).
Mai mult despre muzica, incepand cu un episod in vagonul de dormit, intalnirea sa cu dirijorul Ion Baciu, avea sa scrie in volumul de amintiri de calatorie Europa mea, a carui „primire“ in 1981 la Editura Albatros il bucurase, dar care, in fapt, nu a putut aparea decat postum, in 1991. Nu va pot povesti mai mult, neavandu-l, dar gandul ma duce la sensibilitatea aparte muzicala, culturala in general, a unora dintre adevaratii oameni impregnati de spiritul disidentei in Romania ceausista, asa cum a mai fost Mihai Botez, despre a carui intersectie cu Sergiu Celibidache am scris candva in aceasta rubrica…
***
Despre muzica si despre eroii mei disparuti, saptamana aceasta si cu gandul la André Glucksmann si la memoriile lui, recitite, Une rage d’enfant. In evocarea copilariei sale – primul capitol: „Cine sunt?“ – o singura certitudine in seria amintirilor: „gramofonul cu manivela si cele noua simfonii de Beethoven pe 78 de turatii [care] balizau dezordinea. Discurile negre se invarteau, in scartaitul acelor, intotdeauna prezente, linistitoare, singurele legaturi ale unei zile cu alta, singurele linii de unire intre un loc si altul. In ce ne era dat sa traim si in refugii, ele ne urmau pas cu pas in calatoriile improvizate. Beethoven era portul, era firul conducator, era stalpul cortului si pavaza. Martei nu i-ar fi trecut prin gand pentru nimic in lume sa le abandoneze, ar fi fost cea mai rea dintre renegari. Strangand din dinti, tara dupa ea, dintr-o ascunzatoare in alta, aceste albume gigantice, ce scapasera pana si Gestapo-ului, curbata, fara un suspin, sub greutatea incarcaturii. Flacarile lui Beethoven incalzeau un univers in miscare si alungau umbrele solitudinii ei.“ Ce s-ar mai putea comenta?
Galerie foto
