Henry Perowne e un tip rational pina-n maduva oaselor (sau, mai bine zis, un rational de tipul McEwan, adica ascunzind resurse nebanuite de irationalitate si violenta sub masca unui „clasicism” tipologic), trasatura ce se dovedeste mai mereu sursa lasitatii: faptul ca nu pleaca imediat in urmarirea avionului nu are la baza nimic altceva decit o sumedenie de rationamente logice – flacara nu parea destul de mare, avionul isi mentinea totusi stabilitatea aterizarii, nu s-a auzit nici o explozie etc. Asta nu-l impiedica, in schimb, sa isi piarda dimineata in meditatii asupra starii lumii in care traim, dupa 11 septembrie 2001. Pericolul nevazut, starea de urgenta permanenta, nesiguranta vietii „civilizate” ii ocupa lui Perowne gindurile in acea dimineata de simbata cind pregateste vizita fiicei sale, poeta debutanta si rebela, reintoarsa din Franta universitara.
Aici intervine ironia criminala a lui McEwan: tot gindind la ciocnirea civilizatiilor si la pericolul fanatismului, Perowne e ciocnit de masina unor baieti de cartier, care se hotarasc sa-i aplice si o corectie. Ewan urmareste reactiile doctorului cu aceeasi precizie cu care va descrie in amanunt vreo doua sau trei operatii pe creier, in acelasi roman. Dintre cei trei golani se distinge seful lor, nu atit prin comportamentul de mascul alfa, cit prin anumite particularitati ce nu-i puteau scapa unui neurochirurg:
„Intr-un cotlon al mintii lui tot mai ramine un diagnostician anost, mecanic, care remarca lipsa autocontrolului, instabilitate emotionala, temperament vulcanic, toate indicind un nivel redus de acid gamma-amino-butiric in zonele de legare ale neuronilor motori striati. Multe dintre problemele fiintei umane pot fi explicate la nivelul moleculei complexe. Cine ar putea calcula vreodata consecintele pe care le-a avut asupra iubirii, prieteniei, asupra tuturor sperantelor de fericire excesul ori, dimpotriva, lipsa unui neurotransmitator sau a altuia? Si cine va afla morala sau etica printre enzime si aminoacizi, cind tendinta generala e sa cauti raspunsul exact in directia opusa?”
Asadar, pe scurt, Perowne scapa de o bataie serioasa punindu-i agresorului, „live”, un diagnostic extrem de precis: ai putea crede ca asisti la o oda inchinata ratiunii si stiintei, in infruntarea lor cu animalitatea sau, ca sa fim putin patetici, cu natura dezlantuita. Repet, ai putea crede…
Femeia Orfeu imblinzeste animalul
Ziua lui Perowne continua aparent normal: actiunea e intercalata de redarea amalgamului de ginduri, senzatii care intovarasesc personajul de-a lungul periplurilor sale prin piata de peste, in vizita la azilul unde este internata mama sa care nu-l mai recunoaste, la sala de sport unde exagereaza intr-o competitie de squash etc.
Intilnirea cu fiica este un alt punct de fuga al romanului: aici se infrunta, intr-o discutie initial neutra, doua mentalitati total opuse – ratiunea usor alterata de prejudecati a tatalui si atitudinea militanta a fiicei, convinsa de existenta unui subsol politico-economic decisiv pentru invazia din Irak. Seara pare a decurge relativ normal dupa aceea, in ciuda reintilnirii dintre nepoata si bunicul ex-mare poet. Pina in momentul in care McEwan pune, abrupt, in joc, o carte nebanuita: firul se rupe, toata tensiunea acumulata de-a lungul zilei, lasata in suspensie dupa atacul celor trei, de dimineata, se reactiveaza: seful bandei apare in mijlocul scenei familiale, tinind cutitul la gitul doamnei Perowne…
Aici McEwan joaca din nou pe falsa carte a dramatismului: acumuleaza o tensiune enorma, pentru a o risipi in aparenta si a-si sustine teza pina la capat: intreaga familie e tinuta sub teroare de doi criminali, unul dintre ei bolnav, hotarit sa-si recupereze capitalul simbolic pierdut in acea dimineata, cind fusese diagnosticat in plina strada. Trebuie sa dovedeasca faptul ca nu e bolnav, ci pur si simplu violent, dur, ca poate omori, bate, stilci in virtutea fortei sale. Iar ca umilinta sa fie dusa pina la capat, tinara Perowne trebuie sa se dezbrace, sa dezgoleasca secretul cel mai tainic, care o adusese inapoi in casa parinteasca: o sarcina aproape imperceptibila.
Moment in care firul se rupe din nou: cunoscindu-l pe McEwan, as fi mizat pe un deznodamint singeros, pe o „exagerare”. Nici gind – tinara insarcinata trebuie sa-i citeasca bestiei din recent publicata sa carte. Bineinteles, de aici ai impresia previzibilului, femeia Orfeu imblinzeste animalul. Da, asa se intimpla, numai ca o face citind un poem ce nu-i apartine (farsa 1, poemul este al lui Matthew Arnold), iar imblinzirea nu tine decit pentru a-l convinge pe agresor de capacitatile miraculoase ale tatalui sau, capabil sa-l vindece (lucru imposibil, farsa 2). Intr-o clipa de neatentie a acestuia, Perowne isi impinge agresorul pe scari (nu arta imblinzeste bestia, ci tot violenta, farsa 3). Perowne alege sa fie el chirurgul ce-l opereaza pe atacator (farsa 4 – o incercare de anesteziere a constiintei).
Exeunt.
Cel mai bun roman de dupa cutremuratorul Gradina de ciment
Ce vrea sa spuna poetul? Sa mergem pe firul cel mai evident, acela ca viata ne este in permanenta amenintata, chiar in absenta bombelor sau a teroristilor, ca in fiecare dintre noi sta la pinda un animal gata sa ucida? Sa pastram doar ideea ca poezia a reusit, pentru un moment, sa fascineze bruta?
Eu zic totusi ca plaja optiunilor este imensa in acest roman al lui McEwan, cel mai bun, cred, de dupa cutremuratorul Gradina de ciment. „Ascultati” doar aria asta:
„Inchide ochii. De data aceasta nimic nu-l va mai impiedica sa alunece in uitare. Somnul a incetat sa mai fie un concept, a devenit un lucru material, un mijloc arhaic de transport, o curea de transmisie, care-l poarta inspre ziua de duminica. O ia in brate, ii simte pijamaua de matase, parfumul, caldura, corpul acesta drag si se trage mai aproape. O saruta pe ceafa. Asta o sa ramina mereu, e unul dintre ultimele sale ginduri. Apoi: numai asta o sa ramina. Si, in sfirsit, caderea lina: ziua s-a terminat”.
Intr-adevar, ziua s-a terminat: urmeaza o noapte lunga, din care nu se stie daca ne vom mai trezi.
Ian McEwan, Simbata, traducere din limba engleza si note de Dan Croitoru, colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2006