Dincolo de „ciurul“ exigentei critice, cenzura ideologica a epocii „de aur“, cu care v-ati confruntat si luptat atatia ani, facea oare ca fiecare text publicat sa aiba o importanta si un rol diferite de cele pe care textele (oricat de valoroase) le mai pot avea in prezent? Scrisul unui critic literar si in general al unui intelectual conteaza mai mult (si pentru mai multi) intr-o epoca totalitara sau intr-una democratica?
— Nu exista decat „dincolo de ciur“: tot ce conteaza, fiind vorba de cultura, implica spiritul critic. Cenzura ideologica, eu am cunoscut-o doar pe aceea comunista, a jucat in cantarul care masoara importanta cuvintelor noastre un rol secundar. Suportabil in majoritatea cazurilor, perturbant in destule si mutilant in cateva. Alexandru George m-a admonestat intr-un rand pentru a fi pretins, dupa 1989, ca publicatiile mele n-au suferit leziuni grave din cauza cenzurii. Inca si mai urat din partea mea, ma amuzasem sa dau exemple de absurditati comice ale cenzurii. Ceea ce marelui eseist i s-a parut inacceptabil. Nu te joci cu lucruri serioase. Ma simt obligat sa vin, chiar daca prea tarziu pentru a obtine iertarea lui Alexandru George, cu unele precizari. Ca totdeauna, de altfel, vorbeam in numele meu, bazat pe experienta mea. Nu aveam pretentia, n-o am nici acum, de a-mi absolutiza experienta personala si, cu atat mai putin, de a nu tine seama de a altora. Asa ca se cade sa-mi explic parerea.
Fac parte dintr-o generatie norocoasa: cand am debutat noi, la inceputul anilor 1960, trecuse un lustru de la Congresul XX al PCUS, in care Hrusciov denuntase in faimosul lui Raport, ramas nu mult timp secret, crimele lui Stalin. Lumea comunista intrase in declin ideologic. Desi in Romania destalinizarea luase forma originala a unui antisovietism, mai intai discret (in vara lui 1958, Armata Rosie parasea tara, insotita de manifestatii oficiale de simpatie in garile pe unde treceau trenurile, cu butoaie de vin, mancare, spectacole), apoi fatis (in aprilie 1964, influenta nefasta a sovieticilor in economie si societate a facut obiectul dezbaterii publice organizate de aceeasi oficialitate care fusese produsul ei), „dezghetul“, cum l-a numit Ilya Ehrenburg intr-un roman tradus si la noi, devenea perceptibil in cultura. E momentul in care scriitorii clasici interzisi in intreg deceniul anterior sunt retipariti si comentati relativ liber. Pot da exemplul lui Gib I. Mihaescu, despre care am scris eu insumi, la initiativa lui Paul Georgescu, care incepuse sa consacre numere din „Viata romaneasca“ unor scriitori aflati la index pana atunci, si a caror opera nu va intarzia sa fie retiparita. Asa s-a intamplat si cu operele lui Gib I. Mihaescu, retiparite toate, cu exceptia romanului Rusoaica. Nu ma intreba de ce: desovietizarea nu mergea atat de departe, incat sa elibereze de sarcina arheologica un roman a carui actiune se petrecea in Basarabia interbelica.
Generatia mea a profitat de declinul ideologiei si, in definitiv, al politicii comuniste. Ceea ce nu le fusese ingaduit celor dinaintea nostra, uneori cu doar cativa ani mai in varsta, ni se oferea noua asa zicand pe tava, ca urmare a unei conjuncturi politice favorabile. Abia peste un deceniu, cand acestei mici liberalizari, cum a fost numita, ii vor pune capat „Tezele din iulie“, vom fi nevoiti noi insine sa ne luptam cu adevarat cu cenzura pentru opera noastra. Spre deosebire insa de anii 1950, trebuie spus ca lupta devenise posibila. Nu mai exista riscul unor „nopti din iunie“, ca in 1953, cand artistii fusesera chemati la judecata partidului. E adevarat ca vor mai exista interziceri ale dreptului de semnatura, dar abia spre sfarsitul regimului si atunci, fara tapaj, in asa fel incat puteau fi trecute cu vederea. Imi amintesc ca la o inspectie pentru acordarea gradului I, in decembrie 1989, profesoara inspectata mi-a marturisit ingrozita ca lectia de literatura avea ca tema, conform programei, balada lui Stefan Aug. Doinas Mistretul cu colti de argint. „Si care e problema?“, am intrebat-o. Auzisem, fireste, ca Doinas isi pierduse dreptul de semnatura, dar cum masura nu era publica, faceam pe naivul. „Eu nu ascult Europa libera, iar in presa din tara n-am citit nimic despre asta“, am adaugat in gluma. „Si daca mi se anuleaza examenul?“, a continuat profesoara. „Nu se va intampla nimic“, am inchis eu discutia si elevii au putut citi si comenta balada poetului interzis. Inspectorul scolar care ma insotea, Gheorghe Sovu, autorul Liceenilor, a fost de acord cu incalcarea, cum sa-i zic, a consemnului.
Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, in lucru