Uitasem ca situatia se modificase dramatic de cand innoptasem eu ultima oara in munti. Acum fiecare cabana si pensiune are conexiune la internet si retea digitala de televiziune. Dar chiar si asa, ochii mi-au cazut pe volumul O plimbare in padure. Redescoperind America pe cararile Muntilor Apalasi de Bill Bryson, care parea a se preta foarte riguros pantelor, grohotisului, cararilor si jnepenilor din Bucegi. Evident, am carat cartea in rucsac degeaba, din fericire nu cantarea prea mult, nu am avut timp sa o deschid, iar seara am jucat whist si am baut vin. Dar dupa ce am revenit am redeschis-o si cu greu am putut sa o mai las din mana. Volumul rezuma incercarea autorului, insotit de un prieten, un adevarat personaj, de a parcurge un traseu montan lung si celebru: Appalachian Trail din SUA. Argumentul autorului, cam ridicol pentru cei care nu cunosc muntele, dar perfect indreptatit pentru montagnarzi? „Voiam si eu putin din infumurarea pe care o capeti atunci cand poti sa privesti spre orizontul indepartat cu ochi ca sculptati in granit si sa rostesti rar, barbateste Da, m-am cacat in padure“ (op. cit. pag. 8).
Inaintea oricarei aventuri geografice se presupune ca temerarii intreprind un amplu efort de documentare. Trebuie sa ai cat mai multe informatii despre traseu caci e bine sa stii in ce te bagi. Iar Bill Bryson, fost rector al Universitatii Durham, dar si prolific autor al unor carti foarte apreciate de public, precum Acasa. O istorie a vietii private (carte care poate ar trebui studiata de cei dependenti de retelele de socializare), nu putea sa nu inceapa aceasta aventura in deplina cunostinta de cauza. Cartea este si o istorie a acestui lung traseu care traverseaza practic Coasta de Est a Statelor Unite de la Sud la Nord. „In 1925, reprezentanti ai cluburilor celor mai importante s-au reunit la Washington si au infiintat Conferinta Appalachain Trail cu intentia de a construi o poteca lunga de 2.000 de kilometri care sa lege cele mai inalte doua varfuri din est: Mount Mitchell din North Carolina, cu o altitudine de 2.037 de metri, si ceva mai scundul (cu doar 120 de metri) munte Washington din New Hampshire“ (ibidem, pag. 34). Insa probabil cei 2.000 de kilometri nu au parut initiatorilor o distanta prea ambitioasa, adaugand succesiv alti 1.500 de kilometri, fiind finalizat in mod oficial la 14 august 1937, cand s-au defrisat trei kilometri dintr-o padure din statul Maine, unde se sfarseste traseul, dupa escaladarea Mount Katahdin. „Poteca pe care o construisera nu avea nici o baza istorica. Nu urma nici o poteca indiana sau vreun drum de posta colonial“ (op. cit. pag. 35). Bill Bryson ofera numeroase detalii, atat de ordin istoric, cat si din biologie, anatomie (efectul fata al hipotermiei pentru calatorii nepregatiti sa indure schimbarile bruste ale climei montane), de aceea relatarea sa este atat de captivanta (cel putin pentru cei care iubesc muntii si drumetiile montane). „Toti cei 3.500 de kilometri ai traseului, precum si potecile laturalnice, podetele, indicatoarele, marcajele si refugiile sunt intretinute impecabil de voluntari – intr-adevar, se spune ca Appalachain Trail este cel mai amplu proiect de pe planeta gestionat pe baza de voluntariat. (…) Poteca ce traverseaza Apalasii nu mai este cel mai lung traseu montan pentru drumetii din lume – Pacific Crest si Continental Divide, amandoua in vest, sunt ceva mai lungi –, dar va fi intotdeauna prima si cea mai grozava“ (pag. 35-36). Lungimea, dar si diversitatea geografica a traseului cerne in fiecare an, multi isi doresc sa-l dovedeasca, putini fiind cei care si ajung la final. Experienta incepe la sfarsitul lui martie sau inceputul lui aprilie si se termina prin august, evident, in functie si de performantele fizice ale fiecarui aventurier. Din cei 2.000 de excursionisti care pornesc din Carolina de Nord, sperand sa ajunga pana la capat, doar 10% reusesc, jumatate netrecand de Virginia centrala, adica mai putin de o treime din traseu, iar un sfert nici nu depasesc startul de pornire, Carolina de Nord. De-a lungul acestor 3.500 de kilometri, montagnarzii lasa deoparte lumea civilizata, chiar daca exista nu numai refugii, ci si cabane sau orasele unde drumetii se pot odihni, spala, reaproviziona, lua legatura cu lumea exterioara. Autorul a pornit in aceasta expeditie in 1997 cand inca telefonia celulara era la inceput de drum, acum, probabil, marea majoritate a celor care se aventureaza sunt dotati cu indispensabilele telefoane mobile.
Abia in vara anului 1948, Earl V. Shaffer, „un tanar abia lasat la vatra, a devenit prima persoana care a parcurs Appalachain Trail de la un capat la celalalt intr-o singura vara. Fara cort si adesea orientandu-se doar dupa niste harti rutiere, a mers pe jos 123 de zile, din aprilie pana in august, parcurgand in medie 27 de kilometri pe zi“. La final nimeni nu l-a crezut, oficialii traseului supunandu-l unui adevarat interogatoriu care a dovedit ca Earl chiar parcursese intregul drum. Ultima portiune a Appalachain Trail este una extrem de dificila pentru ca traverseaza statul Maine care este „inselator. Este al doisprezecelea cel mai mic stat, dar are mai multa padure nelocuita – peste patru milioane de hectare – decat oricare alt stat in afara de Alaska“ (pag. 249). In centrul statului s-ar gasi o portiune de 160 de kilometri („The Hundred Mile Wilderness“) care traverseaza doar padure, fara magazine, case, cabane sau drumuri asfaltate, fiind portiunea cea mai izolata a intregului traseu. Cei doi prieteni nu au avut forta sa parcurga aceasta etapa pana la final. Bill Bryson si insotitorul sau nu au reusit sa duca la bun sfarsit intregul traseu al Appalachain Trail, dar chiar si pe sarite, tot au parcurs o distanta impresionanta, 1.400 de kilometri pe jos. „Ajunsesem sa-mi dau seama ca nu aveam fata de Appalachian Trail sentimente care sa nu fie contradictorii. Ma saturasem de el, dar in acelasi timp ma captivase; inaintarea aceea dificila si fara sfarsit mi s-a parut din ce in ce mai epuizanta, dar mereu invioratoare; ma saturasem de padurea care nu se mai termina, dar ii admiram nemarginirea; ma bucuram ca m-am izolat de civilizatie si tanjeam dupa confortul ei. Simteam toate astea la un loc, toate deodata, in orice moment, fie ca eram pe poteca, fie ca nu“ (pag. 283). La fel cum se intampla cu toti adevaratii iubitori ai muntelui, aceasta experienta l-a transformat si pe Bill Bryson: „Am ajuns cu siguranta sa admir si sa respect padurea si salbaticia, precum si dimensiunile colosale ale Americii. Iar partea cea mai buna e ca acum, cand vad un munte, il masor pe indelete si atent, cu o privire familiara, de cunoscator, si cu ochi ca sculptati in granit“. Cartea lui Bill Bryson nu este numai o relatare plina de savoare, caci Bryson are un stil literar foarte atragator, a unei aventuri prin muntii si padurile Americii, ci si o reflectie asupra conditiei omului contemporan, mai ales occidental, care alege sa revina intr-o natura pe care a parasit-o de cateva generatii. Urbanizarea progresiva a lumii occidentale si, in general, a intregii lumi i-a prelevat omului multe dintre abilitatile care l-au ajutat sa supravietuiasca, sa reziste si chiar sa domine natura. „De fiecare data cand parasesti lumea confortabila si igienica a orasului si o pornesti hai-hui pe dealuri, treci printr-o serie de transformari treptate – un fel de cadere lenta in mizerie – si de fiecare data e ca si cum n-ai mai facut asa ceva niciodata. La sfarsitul primei zile, te simti intrucatva murdar si esti jenat de asta; la sfarsitul celei de-a doua zile te simti dezgustator de murdar; in a treia nu-ti mai pasa; in a patra ai uitat cum e sa nu fii astfel“ (pag. 136-137). „Distantele se modifica intru totul atunci cand iei lumea la pas. Un kilometru e cale lunga, trei kilometri e mult, 15 kilometri e ditamai distanta, iar 80 de kilometri e aproape inimaginabil. Iti dai seama ca lumea e imensa intr-un fel pe care numai tu si o comunitate retransa de excursionisti il intelegeti. Scara planetara este micul vostru secret. Viata capata si ea o simplitate pura. Timpul nu mai conteaza.
N-ai nici un angajament, nici o obligatie sau indatorire; nici o ambitie secreta si doar nevoi dintre cele mai simple si primare“ (pag. 78). Revizitarea regulata a naturii, iata care ar putea fi unul dintre leacurile babesti care ar putea sa ne diminueze serios angoasele si nevrozele oferite din plin de lumea contemporana.
Bill Bryson, O plimbare in padure. Redescoperind America pe cararile Muntilor Apalasi, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, colectia „Hexagon. Cartea de calatorie“, Editura Polirom