Scumpe domnule Hrabal, Praga este in continuare cel mai frumos loc de pe pamant, orbitoare sub cupola ei de aur, indragostitii inainteaza inca prin vis spre Castel, se opresc, cand si cand, pe Podul Carol, innebuniti de curgerea Valtavei si se saruta, chiar daca deznodamantul nu e aici, caci dragostea nu mai e la moda, maturatorii de strazi matura strazile, impiegatii de miscare sunt tot mai putin, tot mai putin pretuiti, si prea putine doamne, ba chiar si prea putine domnisoare mai cunosc astazi mangaierea unei stampile aplicate in acel loc anume, sunt vremuri grele pentru impiegati, sunt vremuri cumplite pentru birocrati, micii functionari sufera, se sfarseste epoca de aur a stampilelor, si tot mai putini visatori sunt, si tot mai putini curajosi sunt, si tot mai putini poeti, si tot mai putini bunici, nimeni nici nu mai incearca astazi sa opreasca tancurile numai si numai cu puterea hipnozei, si tancurile nu se mai opresc, pana si porumbeii dumitale sunt tot mai tristi, nu se mai afla pe lume o pace pe care sa o vesteasca, sunt ani grei, scumpe domnule Hrabal, la Paris, da, da, la Paris e razboi si sunt ucisi oameni, oamenii ard si nu mai e flacara libertatii in focul acesta, oamenii ard si ei nu mai sunt focuri de artificii, se lasa intunericul peste pamant, nici clovnii nu mai sunt iubiti asa cum s-ar cuveni sa fie iubiti clovnii, si nu mai avem intelepciunea de a dispera din atata lucru, se inchid circuri si noi nu stim sa citim aici semnele clare ale sfarsitului, si prea putine epistole se mai trimit, chiar si vedetelor de cinema, chiar si lor, scumpe domnule Hrabal, radem din ce in ce mai rar, de parca timpul a sapat in noi o rana, si prin rana aceasta ni s-a scurs viata, noi nu mai stim ca abia dupa ce o sa incepem sa radem – sa radem, sa radem din toata inima! – abia atunci o sa fim fericiti cu adevarat, arareori mai intalnesti varstnici care sa ia lectii de dans, si trenurile nu mai au prioritate, doar singuratatile ne-au ramas zgomotoase, traim intr-un zgomot obscen, noi nu am deprins arta tacerilor, avem mai putine ghisee in lume si mai putine casiere, dar noi tot nu tacem, trancanim intr-una ca sa uitam ca nu avem pe nimeni cu care sa schimbam o vorba, noi ne scriem nimicuri pe pereti, peretii nostri sunt de-acum virtuali, e o nebunie, nici nu ati vrea sa stiti, scumpe domnule Hrabal, apus e de-acum Imperiul cu toate ale sale, domnii nici nu mai stiu ca sanii femeilor trebuie sa cunoasca perfectiunea din arhitectura unei halbe de bere, nu, nu mai stiu, au pierdut masura, Uniunea Pentru Regenerarea Moravurilor a dat faliment, pana si moravurile usoare si-au pierdut farmecul, ca intotdeauna batranii isi cheltuie averea ca sa intinereasca, si nu intineresc, e adevarat ca acum barbatii nu se mai ofilesc asa cum se ofilesc crinii, exista posibilitati – oho! – sa-si prelungeasca amurgul, agonia!, dar tot adevarat e ca a crescut numarul tinerilor care s-au nascut prea batrani, subordonatii nici nu mai indraznesc sa rupa canapelele superiorilor cu o dama, si in lume prospera, prospera, prospera afacerile afaceristilor de la pompe funebre, comertul cu pasari cantatoare a decazut, nu mai stim sa ascultam un cantec de pasare cantatoare, scumpe domnule Hrabal, iar in librarii gasim mai multe carti si tot mai putini scriitori, n-o sa va mint, numele dumneavoastra e tot mai strain, nu, nu, nu va temeti, va iubesc tot mai putini, din ignoranta, desigur, dar aceia care va iubesc va iubesc mult, atat de mult incat ar vrea sa emigreze pentru totdeauna la etajul al cincilea dintr-o fraza lunga, al carei punct va ramane libertatea sa il asterneti sau nu, chiar asa, chiar asa, chiar asa, scumpe domnule Hrabal.
