Frica de straini e absolut fireasca in orice societate: strainul aduce cu el o noua ordine sau o bulverseaza pe a ta. In cantitate mica, un pic de dezordine poate fi interesanta, exotica, invioratoare. Insa cand depaseste anumite limite, alteritatea declanseaza senzatia de pericol. O femeie care merge pe strada ascunsa intr-un dulap de panza neagra cu niste fante in dreptul ochilor e, vorba poetului, „lung prilej de vorbe si de ipoteze“. Zece doamne in burqa sunt deja nelinistitoare, iar o suta de umbre negre, patratoase, care umbla clatinat pe bulevard, iti nasc fiori pe sira spinarii: e un fel de invazie a zombilor in lumea ta stabila si cunoscuta.
Mai e si frica de fanatismul religios, pe care civilizatia iudeo-crestina nu mai e in stare sa il inteleaga – nu in ultimul rand, si fiindca isi ignora, isi oblitereaza specificul iudeo-crestin. Europenii incearca sa dezamorseze conflictul in cheie politica sau sociala, caci statele nationale europene sunt democratice, tolerante si in primul rand laice, nu-i asa? Daca fundamentalistii ar intelege lucrul asta si ar accepta un dialog pe teme sociale sau politice, in numele statului laic, al civilizatiei egalitariste, al natiunii civice, poate ca lucrurile s-ar rezolva repede. Sunt lucruri care se pot negocia, doar oameni suntem. Sa nu-l amestecam aici pe Dumnezeu sau Allah, El ce treaba are?
Faptul ca esenta dura a terorismului musulman este insasi credinta, in versiunea ei cea mai radicala si mai intoleranta, ne blocheaza resorturile ratiunii. Nu mai stim sa discutam in termenii acestia. Cautam explicatii incalcite, diferite de la caz la caz, care nu rezolva nimic. Dupa atentatele de la Paris, din noiembrie, s-a spus ca, de vreme ce o parte din atacatori erau cetateni francezi (europeni), e vorba de un fel de confruntare interna, de un razboi civil, „francezi impotriva francezilor“. Nici vorba de asa ceva! A fi francez (sau roman sau german sau european) nu inseamna doar a poseda un document de apartenenta la o tara oarecare, prin nastere sau naturalizare. Apartenenta presupune internalizarea sau cel putin acceptarea normelor de convietuire, comportament si comunicare ale culturii careia, chipurile, ii apartii. Intr-o cultura egalitarista, democratica, toleranta, cu un fundament legislativ laic si care, teoretic, ofera sanse egale tuturor cetatenilor, un individ intolerant, fundamentalist, care predica si practica antisemitismul, considera ca femeile sunt fapturi inferioare si imparte oamenii in dreptcredinciosi si „infideli“ e o ciudatenie, un deviant, o eroare de sistem, inca acceptabila, desi jenanta. Insa zece, o mie, zece mii de astfel de indivizi, ce formeaza enclave, statulete rebele in stat, nu se mai pot numi francezi – sau germani sau belgieni. Nici ei insisi nu se considera astfel. Din perspectiva islamica, nu natiunea civica ii uneste pe ei (sau pe noi), ci comunitatea de credinta. Sa nu ne jucam cu etichetele sau, cum zic americanii, let’s call a spade a spade. Anarhistii comunisti din anii 1970-1980 (Brigate Rosse, Rote Armee Fraktion etc.) sau neonazistii din Europa Occidentala erau totusi un produs al Europei, in cadrele ei istorice. Fundamentalistii musulmani sunt altceva. Aduc cu ei o alta logica identitara. Daca vrem s-o intelegem si sa-i intelegem alteritatea, trebuie sa revenim la radacinile iudeo-crestine ale culturii europene. Fiindca ei cu asta se lupta de fapt. In felul asta le suntem noi straini – si ei noua.
Sau ne temem si sa recunoastem asa ceva?