— Nu, nu o regret. A fost un destin. Viata mea a fost taiata in doua de Revolutia din Decembrie 1989. In primul rand, pentru ca as fi putut muri in ea; in al doilea rand, pentru ca a condus la prabusirea regimului politic care paruse sa-mi fi anulat orice viitor (cand colo, el nu avea, in fata mea, viitor!); in al treilea rand, pentru ca brusc, de la o zi la alta, ne-a pus tuturor la indemana doua noi instrumente de creare a unei noi ontologii sociale (iau aceasta expresie in sensul lui Georg Lukács), libertatea si spatiul public, care, amandoua, erau fundamental politice. Or, inainte de Revolutie, desi exista politica, o politica a partidului comunist de interzicere a oricarei politici, nu exista nici politicul, nici simtul politic. In privinta societatii si a statului, totul trebuia inventat si reinventat de la capat sau, in unele cazuri, anumite lucruri trebuiau pur si simplu restaurate (cum ar fi, de pilda, dreptul la proprietate privata, principiul democratiei reprezentative ori separarea si controlul reciproc al puterilor in stat). Si nu de unul singur, ci impreuna: dimensiunea concret sociala a actiunii noastre individuale s-a nascut odata cu libertatea, pe strazi, in Decembrie 1989, iar spatiul comun de expresie al acestei noi libertati a fost spatiul public, care s-a construit pas cu pas de-a lungul primilor ani de dupa ’89.
Aceste evenimente profund comunitare mi-au despicat viata in doua. Inainte de 1989, eram un sihastru, un om care, la treizeci si doi de ani, nu avea nici o experienta a interactiunii sociale neconstranse. Spatiu public? Afirmare publica? Nici nu se punea problema! Viata noastra, iti amintesti, era atomizata si supravegheata, iar salvarea fiecaruia dintre noi, deoarece putea fi numai individuala, nu putea veni decat din mentinerea atomizarii si a limitarii efectului de supraveghere. Aveam cinci sau sase prieteni foarte buni, in care aveam o incredere absoluta, maximum douazeci de cunoscuti apropiati, in care aveam o incredere rezonabila, o familie extinsa foarte unita si sigura, astfel incat viata mea se desfasura in interiorul unei nise sociologice perfect uniforme din punct de vedere intelectual, omogena moral si bine protejata social (dovada ca din „anturajul“ meu nu a putut fi recrutat nici un informator, in ciuda catorva incartade cu iz politic in care m-am lasat antrenat pe la sfarsitul anilor ’70).
Din punct de vedere politic, nisa mea sociologica, din care faceau parte toti cei enumerati mai inainte, era remarcabil de uniforma: eram cu totii, in mod spontan, fara nici un fel de reflexie ori de cultura politica, „reactionari“, lucru de care aveam sa-mi dau seama cu claritate si amuzament abia dupa 1989, cand capatase sens sa gandesti politic situatiile care, in absenta libertatii si a spatiului public, erau condamnate sa poata fi judecate doar moral. Nimic nu ma pregatea pentru o cariera publica. Dimpotriva, totul ma mentinea in sihastria de principiu in care decisesem sa traiesc, inclusiv „cariera“ mea profesionala de fizician. Cat despre „cariera“ mea de scriitor, ea se desfasura in spatiul restrans al nisei mele sociologice. Scriam mult si constant (vezi bibliografia de la Zbor in bataia sagetii – e reala). Aveam si un public, publicul meu: eram citit de cinci oameni si se vorbea de mine in societatea altor zece. Atat. Nu speram si nici nu imi doream mai mult. Nu aveam nici un fel de ambitii sociale. Tudor Vianu spunea ca orice om activ lipsit de ambitie este condamnat sa ramana un diletant. Probabil ca asa este. Dar eu ma leganam in etimologia cuvantului diletant (diletto, dilettare) si cautam sa nu cad niciodata in diletantism. Ma resemnasem sa traiesc anonim si speram sa reusesc sa traiesc mereu in anonimatul supravegherii. Detestam societatea in care istoria ma condamnase sa traiesc, ii uram pe „conducatorii nostri iubiti“, dispretuiam intens „masele largi populare“, ideologia nationalist-marxista imi starnea fiori de repulsie si refuzam orice relatie sociala cu semenii in care depistam arivismul, oportunismul si relativismul moral.
Nu aveam alta ambitie decat aceea de a-mi pastra integritatea si nu ceream de la soarta decat ingaduinta de a putea trai ca un filozof privat, asa cum imi imaginam ca traisera filozofii antici sub imparatii scelerati. Nu ma interesa nimic din afara sferei mele private. Tipic comunismului este de a te face sa traiesti in societate ca si cand ai trai in pustie. Ca sa te pastrezi intreg, trebuie sa refuzi sa fii parte. Or, eu, prin taierea ambitiei, refuzasem. Cat priveste patriotismul, totul parea pierdut. Ca sentiment, fusese confiscat de nationalistii lui Ceausescu si terfelit in ultimul hal. Devenise o batjocura. Ca actiune politica, era inutilizabil: Romania era condamnata la comunism, pentru ca depindea structural de URSS, iar URSS triumfa mereu impotriva unui Occident stupid, orb si instalat in stangism. Aceasta perceptie sumbra, in ce ma priveste, s-a clatinat numai la sfarsitul anului 1988, cand evolutiile din Polonia si atitudinea lui Gorbaciov fata de ele mi-au sugerat ca s-a produs o schimbare reala in maruntaiele puterii sovietice.