„Inca un exemplu de mare greseala si care ne-a lasat rani adanci in perceptia publica este felul in care PSD a tratat Institutul Cultural Roman. A fost indepartata conducerea unei institutii a carei menire este sa produca valoare si prestigiu pentru Romania in lume“, a declarat Liviu Dragnea la ultimul congres al PSD, din octombrie 2015. Cum va simtiti din postura de reevaluat?
Problema este cine te evalueaza si cine te reevalueaza. Din punctul meu de vedere – nu stiu ce simt ceilalti colegi de la Institutul Cultural Roman –, e un fel de compresa la un picior de lemn. Nu cred ca domnul Dragnea nu mai poate de dragul vechii conduceri. E mai degraba o stratagema prin care a incercat sa dea sah anumitor colegi, in primul rand lui Victor Ponta. Adica celui care, impreuna cu Crin Antonescu, este arhitectul dementei din 2012 in Romania. Unii spun ca a fost lovitura de stat, altii ca a fost vorba de o impingere pana la limita suportabilului a Constitutiei si a legilor. Oricum, conteaza rezultatul. Si anume faptul ca din acel moment Romania a primit o stampila negativa, care nu se va sterge multa vreme.
Imi pare rau ca ICR a fost tarat in acele jocuri politice, pentru ca noi nu am facut politica „la locul de munca“ nici o secunda. Faptul ca, prin articolele pe care le-am scris, ne-am exprimat opinii politice nu a impietat in nici un fel asupra activitatii noastre. Am nenumarate exemple de oameni despre care stiu ca ne detestau cu asiduitate, dar care au avut acces nestingherit la programele institutiei. N-am amestecat nici o clipa planurile. Optiunile noastre politice, cat se poate de publice, si inca de multa vreme, nu s-au simtit absolut deloc in activitatea noastra de la ICR. De la personaje precum Ion Bogdan Lefter, ideolog de frunte si practician al corectitudinii politice, pana la faimosul instructor al comitetului central al PCR, Ion Ianosi, indiferent ce am crezut sau credem noi despre ei, au beneficiat in totala libertate de programele institutiei.
Anul trecut, anuntati ca il veti da in judecata pe Victor Ponta, dupa ce premierul a declarat ca va refuza contrasemnarea decretului prezidential de decorare a lui Horia-Roman Patapievici si a dumneavoastra pentru ca ati fi exprimat „opinii antiromanesti, chiar fasciste“. Mai mult, v-a numit „fascist batran“. In ce stadiu e procesul?
Acea intentie a fost materializata partial, am redactat cu ajutorul unui avocat specializat o plangere. M-am aflat insa in urmatoarea situatie dilematica: eu scriu, public carti si articole, dar s-ar putea, ba chiar e inevitabil, sa ma uite lumea. Dar daca, prin cine stie ce intamplare, o sa-si aminteasca de mine cineva, candva, de ce sa-mi lege numele de cel al lui Ponta? Perspectiva asta m-a oripilat. Pe de alta parte, cu huliganii, pentru ca a fost o declaratie huliganica si mincinoasa, nu poti lupta decat pe calea legii. Aici ai de ales intre doua tipuri de judecata. Una rece, in care spui ca huliganul trebuie adus in fata justitiei pentru declaratii infame. Si alta calda, sa-i spunem asa, in care te intrebi: are rost sa-mi pierd vremea in rafuieli cu oameni care, in economia mea emotionala, reprezinta mai putin decat zero? Am si eu sensibilitatile mele umane, care sunt altceva decat sensibilitatile mele civice. E si o chestiune de prioritati. Daca pe pantof ti se asaza un limax – nu afirm ca domnul Ponta e un limax – il dai in judecata?
Acea caracterizare pe care v-a facut-o Victor Ponta a ramas, totusi, in memoria internetului. Rezultatele de pe primele patru, cinci pagini de Google la cautarea numelui „Mircea Mihaies“ sunt despre acest subiect, in detrimentul link-urilor despre opera dumneavoastra.
Daca as fi continuat acel proces, nu ar fi fost primele cinci pagini, ci primele 100. E un episod care pe mine, de fapt, nu m-a atins in nici un fel. Dar a functionat ca o hartie de turnesol pentru nivelul oamenilor care pretind sa conduca o tara.
„In mintea mea, lucrurile sunt mult mai calme“
Cred ca sunteti unul dintre cei mai atacati intelectuali din Romania. As indrazni sa spun ca mai mult chiar decat Horia-Roman Patapievici sau Andrei Plesu. Ba chiar unii considera necesar sa fiti atacat. Tin minte ca dupa primul interviu pe care l-am realizat cu dumneavoastra pentru „Suplimentul de cultura“, in 2005, am fost acuzat intr-o revista de cultura bucuresteana ca am fost prea supus cu dumneavoastra. Cum va impacati cu aceasta „performanta“?
Nu cred ca sunt mai atacat decat Horia Patapievici sau decat Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu ori Vladimir Tismaneanu. In cazul lui Horia, atacurile au luat de cateva ori si forma amenintarii si a violentei fizice. Problema nu este atat cu persoana mea – sunt un om civilizat, cred eu –, cat cu scrisul meu. Imi dau si eu seama, cand imi recitesc dupa o vreme textele, ca in ce scriu exista o componenta care nu e intotdeauna data de continut, sa-i spun stilistica. Pana la un punct, nu sunt pe deplin constient de aceasta „expresivitate“ probabil literara. In mintea mea, lucrurile sunt mult mai calme, mai asezate, mai lipsite de tensiune. Adeseori, cititorii mei vad altceva, lucruri pe care eu credeam ca le-am prezentat cu argumente si exemple. Dar scriind ani de zile, ba chiar decenii, s-au adunat oameni care te detesta, indivizi care ar vrea sa dispari, sa mori, sa fii facut tandari. Nu-i consider adversari personali, desi ei ca persoana ma detesta si vor sa ma distruga, ci ai ideilor mele. Si cred ca atata vreme cat putem sa ne exprimam liber, trebuie sa ne asumam si aceste riscuri. Eu le dau tot dreptul celor care au luat-o prea personal sa se simta jigniti. Am o forma de refuz abrupt doar in fata prostiei (cu prostii o termin repede) si in fata orbirii voluntare. Mult prea multi intelectuali romani par ca si-au pierdut memoria. Ieri pareau rezonabili, azi au luat-o pe aratura.
Foarte multi dintre ei contribuie, chiar fara sa-si dea seama, la recrudescenta fascismului de tip comunist. Lucrul acesta ma uimeste mai ales in cazul tinerilor, care au renuntat la ratiune si papagalicesc niste sloganuri. Comunismul e ceva bun, cred ei, si cand incerci sa le explici cu exemple socante ca nu e asa, se uita la tine ca la unul picat din luna. Cand a fost scandalul cu Ponta, oamenii ma intrebau cum ma apar de acuzatiile lui aberante. Si le-am spus ca foarte simplu: nu pot fi fascist ori neonazist pentru ca nu sunt de stanga! E adevarat ca nu sunt nici de dreapta. Sunt mai degraba un intelectual melancolic si reflexiv. Nu insa intr-atat de bleg incat sa nu reactionez la tampenii care stiu ca ne vor costa, mai devreme sau mai tarziu.
Exista si aceasta denaturare a ceea ce inseamna fascism, e o eticheta care se aplica mai mult cand vrei sa jignesti pe cineva.
Lucrurile au fost pervertite de Stalin inca din anii ’30, in timpul Marilor Procese, cand complici de-ai lui bolsevici, de care a vrut sa scape, au fost declarati fascisti, in sensul de deviationisti. Dar asta nu ii trimitea in cealalta extrema. Tot de stanga ramaneau. Tragedia secolului XX, pe care o resimtim si in prezent, e ca atat fascismul, cat si nazismul si comunismul sunt patologii ale stangii. Or, influenta intelectualitate de stanga n-ar recunoaste acest lucru elementar nici in ruptul capului. Dreapta are si ea pacatele ei. Dreapta poate sa fie egoista, individualista, nepasatoare. Dar nu intotdeauna. Intr-un oras ca Timisoara, vad ce s-a facut la nivel de constructie publica in timpul regimurilor de dreapta conservatoare si vad cutiile de chibrituri care ne-au ramas de la comunisti, aceste „masini de locuit“, cum le zicea un arhitect de nedreapta celebritate, Le Corbusier. Mutilarea comunismului e durabila: nu vom mai scapa niciodata de hidosenia acelor constructii.
Recrudescenta fascismului de care vorbeati nu e in acest moment doar o chestiune romaneasca, e chiar europeana.
Nu e doar romaneasca, intr-adevar. La noi se preiau pe nemestecate foarte multe lucruri care se prezinta ca mari descoperiri. Traim insa o tragedie a Occidentului. Vedem fragilitatea institutiilor democratice, vedem cat de usor isi fac auzite glasurile si mitralierele fortele teroriste. In schimb, politicienii se afunda iremediabil in duplicitarism si lasitate.
Dupa mine, derapajele si tragediile actuale nu ar fi fost posibile daca la nivel european n-ar fi existat o slabiciune indusa. Iar vina majora, fundamentala, o poarta corectitudinea politica. Este cea mai devastatoare ideologie care a putut sa apara la sfarsitul secolului XX. Pentru ca este mult mai perversa decat oricare alta. In aparenta, intentiile ii sunt bune (sa fim politicosi, toleranti, deschisi fata de celalalt etc.), dar in esenta ne priveaza de orice posibilitate de a ne apara in fata raului. Aici e marea problema: o intreaga civilizatie s-a autovorat, renuntand la anticorpii bunului-simt si ai decentei.
Din pacate, cred ca s-a ajuns la un capat al acestui stil de viata occidental.
Multi oameni cu care discut sunt absolut opaci, nu vad realitatea, nu o percep. Deocamdata, Romania nu este o tara interesanta pentru extremisti ori pentru cei care vor sa beneficieze, fara sa fi contribuit la ea in vreun fel, de bunastarea occidentala. Fiind insa atasati ombilical de Europa, vom marsalui pas la pas in directia care ne va fi indicata de politicienii neispraviti de la Bruxelles. Traim iar intr-o epoca interbelica. Foarte multe dintre lucrurile pe care le vedem, la nivel intern, cum ar fi decredibilizarea galopanta si urata a clasei politice, seamana leit cu ceea ce s-a intamplat intre 1920 si 1940 in Romania si in Europa. Percep la tanara generatie, mai ales la intelectuali, o polarizare destul de violenta intre un tip de, sa zicem, neocomunism agresiv si altul de extremism fundamentalist religios. Ii vezi, ii simti, sunt foarte activi, s-au identificat reciproc ca adversari. Cred ca problema confruntarii sangeroase intre ei e doar o chestiune de timp.
La mijloc sunt ratiuni economice sau de alta natura?
Contraperformantele economice vor accelera aceasta evolutie nefasta. Faptul ca multi dintre cei care au in jur de 20 de ani vor intra aproape automat in somaj nu va face decat sa le accentueze frustrarile. Ideologia o au deja, au trecut si de faza „construirii inamicului“. Si l-au construit. Iar in acest mecanism se vor angrena si alte grupuri, astfel incat ne indreptam spre o zona foarte, foarte periculoasa. Politicienii nu au habar de ceea ce ar trebui facut. Nu sunt nici macar constienti ca butoiul cu pulbere e deja amorsat si ca abia asteapta sa fie detonat.
Totusi, nu sunt pe deplin pesimist. Sunt un resemnat activ. Prin ceea ce fac si scriu incerc sa nu ma las prins cu totul in plasa in care deja, partial, ma aflu. Adica incerc sa lupt cu prostia agresiva, indolenta guresa, incompetenta nerusinata, corectitudinea politica si cecitatea lasa. Faptul ca prea multi factori de decizie, si la Bucuresti, si in capitalele europene, refuza realitatea, nu inseamna ca realitatea nu exista: cumplita, agresiva si intoleranta.
„America e pentru mine o chestiune profesionala“
Sa lasam in urma politica si realitatea care nu ne place si sa trecem la literatura. Cineva remarca pe un site dedicat benzilor desenate, dupa aparitia celei mai recente carti a dumneavoastra, Istoria lui Corto Maltese: pirat, anarhist si visator, ca printre intelectualii romani exista un adevarat fan-club al personajului Corto Maltese. Ba chiar si o „Balada a lui Corto“ compusa si interpretata de arhitectul Cristian Ciomu. Cum se explica aceasta atractie locala pentru personajul creat de Hugo Pratt?
E si o problema de generatie, pentru ca toate numele la care ma gandesc eu apartin unor oameni care din punct de vedere intelectual-cultural s-au format in perioada in care aceasta banda desenata era foarte populara in Romania, prin intermediul revistei „Pif“, editata de Partidul Comunist Francez. Dar personajul nu se potrivea deloc in acea revista, era anarhist, deci cu totul diferit fata de ceilalti protagonisti, infatisati in alb si negru, pe care-i stim din literatura stangista. Corto Maltese nici nu a rezistat foarte mult acolo. Redactorul-sef al publicatiei spunea ca dupa fiecare episod pe care il publicau, tirajul scadea cu 20.000 de exemplare. In epoca, „Pif“ avea un tiraj fabulos de circa un milion de exemplare, asa ca avea de unde sa scada… Pana la urma au renuntat la el, dar eroul si-a inceput o noua viata, sub forma albumelor individuale.
Ce cred eu ca i-a atras pe intelectualii invocati n-au fost neaparat calitatile plastice ale benzii desenate, ci cele literar-culturale. Pentru prima data aparea un personaj de benzi desenate care citea Utopia lui Thomas Morus ori versurile lui Rimbaud. Personajul e admirabil construit: in aparenta singuratic, egoist si cinic, dar in realitate un sentimental si un pagubos. E in cautare de comori, dar nu descopera niciodata vreuna. La toate astea se adauga talentul scriitoricesc al autorului, Hugo Pratt, care a avut, mai ales in Franta, o popularitate enorma.
De ce credeti ca in Romania nu a prins banda desenata?
In primul rand, pentru ca nu am avut o traditie. Banda desenata era foarte populara, chiar in interbelic, in Occident. La noi ea a avut o prezenta firava, cu personaje inspirate de cultura populara, o banda desenata care se adresa aproape exclusiv copiilor. In Occident sunt benzi desenate pentru maturi, subspecii specializate, care nu ocolesc nici eroticul, violentul sau chiar pornograficul.
In al doilea rand, o industrie a benzii desenate este foarte scumpa. Un album costa mult, se tipareste greu. Or, felul in care s-a dezvoltat industria de carte dupa 1990 in Romania nu a prea incurajat o astfel de directie. Editorii gafaie in continuare, chiar si cei foarte buni si respectati. Cu un album nu stii niciodata daca iti scoti macar cheltuielile de tiparire.
O parte dintre cartile dumneavoastra au vizat personalitati ale spatiului nord-american, caruia, dupa cum ati declarat, i-ati dedicat mare parte din energia dumneavoastra. Ce v-a atras la acest spatiu cultural?
M-au atras in primul rand povestile de familie. Bunicii mei din partea materna faceau parte din categoria ardelenilor care au lucrat mult in America. Lucrau la cocserii, munci grele si umile in fabricile din zona Detroit, Chigaco. Apoi, ca toti ardelenii limitati la cap, se intorceau in locurile natale si isi cumparau pamant. Iar mergeau, iar faceau bani, iar cumparau pamant. Desigur, toate acestea s-au incheiat in 1948, cand au pierdut totul. Ceea ce le-a si grabit moartea. Dar in familie a supravietuit mitul Americii. Imi amintesc de niste verisori mai tineri ai bunicului meu, pe care i-am prins cand eram adolescent si care apucasera sa faca primii ani de scoala in America. Vorbeau foarte ciudat: in romana cu accentul specific ardelenesc, iar in engleza intr-o engleza-americana absolut zapacitoare.
In plus, eu am fost fascinat de cartile americane care au inceput sa se tipareasca masiv in limba romana exact in momentul in care intram in adolescenta. Cumva m-au impregnat. Ulterior, i-am citit cu alti ochi: predau la facultate doua cursuri de literatura americana, sunt directorul programului de masterat de studii americane. Deci America e pentru mine o chestiune profesionala.
V-ati gandit sa plecati in America?
Nu, niciodata. Oricum, niciodata dupa 1990. Imi plac mult spaghetele si pizza, dar asta nu inseamna ca sunt tentat sa ma mut in Italia. Prilejuri de a pleca au fost destule. M-am bucurat insa mult de bursele pe care le-am avut, pentru ca am avut acces la cele mai mari biblioteci din lume. Pentru mine, asta a fost suficient.
Site-ul Polirom anunta ca lucrati la o carte despre James Joyce.
Da, dar nu este neaparat despre James Joyce, ci despre capodopera scriitorului, romanul Ulysses. E o carte care mi-a luat aproape toata energia in ultimii trei ani. Am renuntat si la rubricile de polemici saptamanale din ziare, care imi segmentau mult intervalele de munca. A trebuit sa citesc enorm, exista o bibliografie coplesitoare. In plus, subiectul in sine e de-o extrema dificultate: e vorba, la urma urmelor, de cel mai important roman scris in limba engleza in secolul XX.
E o carte care ma obsedeaza de peste 40 de ani. Am incercat prima data s-o citesc pe la saptesprezece ani si nu am reusit sa inteleg mare lucru. De vreun sfert de secol o predau si cred ca in ultima perioada am inceput sa dibui cateva dintre misterele ei. E fabuloasa, sper sa fi reusit in cele 1.200 de pagini ale mele sa redau ceva din spectaculozitatea romanului. Refac istoria secreta a cartii, incerc o analiza aplicata pe text, pentru ca e o carte cu sensuri aproape infinite. E una dintre cele mai complicate carti scrise vreodata. Am, de asemenea, si o parte de „postistorie“, care se incheie, din punctul meu de vedere, de doua ori: o data in 1990, cand polemicile in jurul ei au cam inghetat, si a doua oara – ca sa fiu autoironic pana la paranoie – in 2015, cand sper sa termin scrisul propriei mele carti. Pe parcurs, ea a devenit si un pariu: se va vedea daca am reusit sa fac ceva in viata asta, daca am ajuns la un nivel intelectual si exegetic acceptabil, sau daca trebuie sa mai incerc o data. Sunt pregatit pentru ambele variante.
Ii numiti, intr-un interviu, sectanti pe cei „care se incapataneaza sa creada ca nu exista nici o relatie intre valoare si succes, intre notorietate si influenta“. Credeti ca mai sunt atat de putini si de marginali?
E clar, cel putin pentru mine, ca rareori exista o suprapunere intre valoare si succes. Cred ca doar in secolul al XIX-lea s-a intamplat acest lucru, in mare parte si datorita faptului ca scriitorii foarte importanti erau accesibili cititorilor prin publicarea in serial in ziarele de succes ale vremii. Ruptura s-a produs la inceputul secolului XX. Valoarea stabilita de critici nu mai avea nici o legatura cu valoarea de piata. Desigur, se intampla uneori ca scriitorii mari sa aiba si succes. Dar, de regula, ceea ce critica academica considera valoros nu are prea mare trecere in ochii publicului larg.