Cum a fost experienta romaneasca?
Foarte buna. In Anglia exista aceasta isterie cu romanii care-i vor cotropi pe englezi. Ziarele scriu despre teroarea hoardelor de romani cuceritori, dar cand am filmat, companiile britanice publicau reclame in presa romaneasca incercand sa-i determine pe romani sa plece la munca in Anglia.
Ati cunoscut regizori romani?
N-am cunoscut pe nimeni. Am lucrat din greu si n-am avut vreme, dar sunt la curent cu cinemaul romanesc si stiu ca a devenit foarte viguros in ultimii ani.
Am avut un loc minunat de filmare, cu decoruri cu tot, iar echipa de la Castel Film mi s-a parut perfectionista si foarte devotata. A fost foarte bine. Am filmat cinci saptamani in Romania si trei zile pe Tamisa.
David Thewlis este unul dintre centrii emotionali ai filmului. Cum v-a venit ideea personajului sau?
Desi filmul e atat de personal, am fost detasat cand l-am facut. Mereu ii spuneam lui Callum Turner, care il joaca pe protagonist: „Joci pe cineva care am fost la un moment dat si nici macar pe ala, ci o versiune a lui. Uita de mine!“. Am fost foarte detasat, dar acest monstru de personaj jucat de Thewlis, care-i domina pe toti, imi dadea un frison de cate ori aparea pe platou.
David Thewlis e un barbat foarte bland, iar faptul ca poate fi atat de ingrozitor ii da masura priceperii profesionale.
Personajul lui e inspirat de cineva care v-a facut viata amara?
Da, de cineva de care imi era teama.
Povestile de dragoste din film sunt si ele reale?
Tot ce se intampla in film e real, incepand cu prima mea tigara. Real e si momentul cand l-am dus pe adevaratul Percy in catuse la inchisoare. Inca am chitanta: „Primit de la sergentul Boorman“.
Mai e cineva in viata dintre toti acesti oameni?
Sper ca nu sunt morti cu totii, altfel nu mai sunt credibil.
In ultima scena aparatul de filmat se opreste.
Am vrut sa sugerez nu doar inceputul carierei mele in cinema, ci si sfarsitul ei.
The Tiger’s Tail(2016), cu Brendan Gleeson si Kim Catrall, va fi ultimul dumneavoastra film sau mai aveti si alte proiecte?
Am si altele. Traiesc o iubire tarzie cu radioul, am tot scris si regizat piese de teatru radiofonic. E reconfortant pentru ca iti ia atata timp sa faci un film, plus ca o parte din acest proces e si plicticoasa. Piesa radiofonica azi o scrii, in cateva saptamani o repeti si intr-o singura zi o inregistrezi. Actorilor le place la nebunie pentru ca nu trebuie sa invete replicile ori sa treaca pe la machiaj. Regia de film e obositoare. Fiica mea, Catherine, ma mai ajuta.
E bine sa stii ca e cineva langa tine.
Mda, am si bastonul de care nu doar ca ma sprijin, dar care ma si apara. Am batut cativa cu el.
Pe cine l-ati folosit mai des?
Pe Caleb Landry Jones, care il joaca pe Percy. A fost ca un armasar salbatic, tare greu l-am tinut in frau.
Cum se face ca nu mai sunteti asa furios ca inainte?
Cred ca am imbatranit, asta-i tot. Odata cu varsta, devii mai tolerant si mai intelegator.
Ati fost foarte serios si in tinerete, nu-i asa?
Da. Am trecut printr-o mare criza la 11-12 ani. Mergeam la o scoala iezuita, iar familia mea era protestanta. Sambetele le petreceam la cor, la biserica protestanta, iar in timpul saptamanii eram la scoala catolica. Asta ma preocupa foarte mult. Amandoua bisericile pretindeau ca sunt adevarata biserica, dar nu puteau avea amandoua dreptate. Intr-o zi, pe cand eram pe rau si vasleam, in mintea mea a aparut un gand. Mai exista o alternativa – poate ca amandoua se inselau. Aceasta idee aproape ca m-a facut sa levitez si mi-a luat o greutate imensa de pe umeri. A fost pentru mine sfarsitul religiei. Viata mea s-a schimbat. Sa se elibereze de Dumnezeu a fost cel mai bun lucru pentru un copil. La fel mi s-a intamplat si cu regina (n.r.: rade).
„Cu Sean Connery am devenit foarte bun prieten“
Cand lucrati vi se intampla sa urmati si variantele actorilor?
Actorii care regizeaza… Mai rau decat un actor care regizeaza sunt regizorii de teatru care incearca sa faca film. Sam Mendes spunea intr-un interviu ca l-a intrebat pe Conrad Hall, operatorul: „De unde stii unde sa pui camera?“ (n.r.: Conrad Hall a facut imaginea la American Beauty si Road to Perdition/ Drumul spre pierzanie, ambele regizate de Mendes). Cum sa spun, sa intrebi asa ceva e ca si cum ai recunoaste ca nu esti regizor. Actorii au nevoie de multa atentie, totul se face cu gandul la ei, iar cand se apuca ei sa regizeze, se asteapta la acelasi tratament. Si operatorul sau scenograful ajung sa preia controlul unor responsabilitati de la care regizorul abdica. Sunt multe feluri in care poti face un film. Si filmele bune pot fi facute in multe feluri. Cunoasteti expresia „There are many different ways to skin a cat“ („Poti jupui in multe feluri o pisica“). Pentru asta ai nevoie de o pisica.
Dar actorii care se apuca sa regizeze o scena sub ochii dumneavoastra?
Asta nu mi s-a intamplat niciodata. Sunt adesea intrebat cine a fost cel mai dificil actor cu care am lucrat. N-am avut niciodata probleme cu actorii. Ma rog, am avut mari certuri cu Toshiro Mifune la Hell in the Pacific (1968), dar, in general, cred ca daca lucrezi cu ei inainte de a filma si le explici intentia fiecarei scene, nu prea are de ce sa fie un conflict. Actorii sunt atat de vulnerabili!… Le sunt recunoscator pentru ce fac si e de datoria mea sa am grija de ei si sa-i fac sa se simta confortabil. Am devenit apropiat de actorii cu care am lucrat. Cu Sean Connery am facut un film impreuna (n.r.: Zardoz, 1974) si am devenit foarte buni prieteni. La fel a fost cu Lee Marvin (Point Blank, 1967, si Hell in the Pacific).
Ce regizori tineri va plac?
Vad multe filme, unele bune. Sunt prieten de multi ani cu fratii Coen, inca de la inceputurile lor. Mi se par niste cineasti foarte originali.
Ce parere aveti despre filmele care se fac azi in comparatie cu filmele anilor ’70?
In anii ’60-’70 era posibil sa faci filme medii, cu bugete substantiale, dar nu foarte mari. Azi acea cale de mijloc a disparut. Ai fie productii scumpe facute de studiouri, fie filme de arta de ghetou, facute cu tot mai putini bani. Deci ai de ales intre a lucra independent sau cu marile studiouri. Cand faceam filme cu studiourile americane, acestea erau conduse de cate o singura persoana. Acum ele sunt conduse de comitete, iar regizorii primesc pagini intregi de note despre scenariu. Totul e analizat. Cand primesti note in care ti se spune ca trebuie sa refilmezi o scena e groaznic.
Spuneati undeva ca Steven Spielberg si George Lucas au stricat totul pentru ca au modificat modul in care se facea cinema.
Pe vremea aceea studiourile nu erau sigure de rezultate, nu descoperisera modul in care puteau negocia cu pericolul televiziunii. Au crezut ca acesti tineri regizori poate aveau raspunsurile si au vrut sa-i lase sa vada ce pot. Libertatea pe care am avut-o atunci a inceput sa se erodeze cand studiourile au inceput sa fie conduse de comitete si de multinationale care aplicau metodele corporatismului la cinema. De aceea avem ce avem azi.