Domnisoara cu nume imprumutat din opera lui Marcel Proust scria, la varsta majoratului, curajos, dar superficial, anuntand, totodata, o intreaga epoca de schimbari majore in ordinea fundamentala a lucrurilor. S-au infaptuit! Au fost schimbari radicale, care au condus la societatea de astazi: hedonista, nepasatoare, incapabila de profunzimile unei drame adevarate, o societate de consum a unor prefabricate si in chestiunile intime.
Françoise Sagan, desigur, nu urmarea sa ajunga atat de departe. A si marturisit de altfel, ca avea ceva timp liber si voia sa vada daca poate scrie un roman. Asadar, Bonjour tristesse insumeaza o ambitie si un capriciu. S-a prabusit apoi in cinema si glorie globala.
Povestea e asa: un tata playboy si vaduv, o fiica ghidata de principiul unei libertati fara nuante, o tanara frivola pierduta in bratele tatalui fiicei-libertine, o doamna care e gata sa-l salveze pe acelasi tata din bratele desfraului si, desigur, un tanar indragostit de fiica libertina. Nasterea unor combinatii si complicatii amoroase intre aceste personaje era, va dati seama, inevitabila.
Françoise Sagan construieste din instinct, dintr-un formidabil talent al nuantei, o lume perfect amorala. Este probabil cea mai talentata scriitoare amorala de la jumatatea secolului trecut.
Succesul comercial al acestui roman a condus-o spre o viata traita in cadere. Asa cum prietenii ei aveau sa remarce, domnisoara Sagan nu a crescut niciodata, a ramas pentru totdeauna o fetita care n-a facut decat ce a vrut. A luat de la viata totul si ceva in plus, pentru a muri la saizeci si noua de ani, ingropata, efectiv, in datorii. Sa mori cu peste un milion de euro datorii nu este, fireste, la indemana oricui.
Françoise Sagan a trait, deci, intr-o tinerete care nu s-a mai sfarsit. A ramas, cumva, pana la capatul liniei curajoasa si superficiala. Cartea cu care a devenit faimoasa i-a supravietuit – scandaloasa si imperfecta, dar vie, vie!
Françoise Sagan scria foarte frumos, avea o minunata estetica a detaliilor. Ce ma induioseaza, barbat trecut demult de tinerete, mai aproape de granitele din urma, este aceasta credinta a tinerei frantuzoaice ca a reusit sa atinga, fie si textual, profunzimea unui sentiment precum tristetea. Asta nu a reusit.
Tristetea domnisoarei din carte, cu care autoarea face, totusi, reduse eforturi de a nu se identifica, este abia o schita de tristete, de o fragezime inspaimantatoare, viciata de tot ce inseamna a trai pe Coasta de Azur. Aceasta nu este tristetea, dar falsa profetie a lui Françoise Sagan a rezistat timpului.
Multi oameni de atunci, generatii intregi!, au continuat sa se balaceasca in aceasta nefericire amoroasa vaga pe care Françoise Sagan o proclama mai inalta decat amaraciunea, regretul si remuscarea. Buna ziua tristete este, de aceea, un miracol si o neimplinire. O exagerare.
Cu toate acestea, putine, foarte putine capodopere dau din al doilea fragment o fraza de o asemenea forta: „In vara aceea aveam saptesprezece ani si eram pe deplin fericita“. Mai departe, istoria.
Françoise Sagan nu stia si nici nu sunt date ca a aflat vreodata: tristetea adevarata mutileaza.