Pe de alta parte sunt (nu pot sa nu fiu) european si am crescut cu credinta in niste idealuri democratice, care poate ca nu si-au gasit cel mai fertil teren in nenorocita mea de tara, dar in alte parti ale Europei, ceva mai vestice, pareau sa fi devenit o realitate concreta. Mi-e frica sa nu le vad prabusirea, fiindca asta ar insemna sa-mi pierd credinta in ele. Si atunci o dictatura, de orice fel ar fi ea, mi s-ar parea o consecinta fireasca a naturii umane.
Din cand in cand aceste idealuri sunt puse la incercare in cele mai surprinzatoare feluri. Valul de refugiati din Siria, Afganistan si, in general, din tari majoritar musulmane, care a speriat Europa in 2015, e exact asa ceva. Situatia refugiatilor, viitorul lor, impactul lor asupra societatii occidentale au devenit subiect de polemica si vrajba in sanul Europei civilizate. O serie de atentate recente, puse la cale de teroristi musulmani, dintre care cele din Paris au avut cel mai mare impact mediatic, au complicat si agravat si mai mult lucrurile.
Firesc si omeneste ar fi sa nu condamni o intreaga comunitate sau o religie pentru excesele criminale ale unor fanatici marginiti. Ei, fanaticii, sunt putini, noi, democratii rationali, suntem mai multi, deci mai puternici. Noi, europenii, suntem reprezentantii unei culturi tolerante, in care au loc toate rasele, credintele si orientarile politice. In asta consta si puterea noastra.
Numai ca s-ar putea ca, de decenii intregi, sa ne fi scaldat intr-o dulce iluzie ideologica, ascunzand realitatea mizera sub pres, de dragul unor clisee linistitoare si utile politic. S-ar putea sa nu fim atat de toleranti, de democratici, de deschisi. S-ar putea ca, in timp ce discursul oficial a propagat o imagine pompoasa despre unitatea Europei si integrarea europeana, undeva in lumea reala, cea a europenilor obisnuiti, sa se fi format factiuni si fracturi pe toate directiile. S-ar putea ca undeva – chiar sub ochii nostri – sa se coaca niste buboaie de conflicte potentiale, pe care ne prefacem in continuare ca nu le vedem, asa cum, de exemplu, s-au prefacut iugoslavii vreme de mai bine de un deceniu, pana cand buboiul s-a spart.
M-am intrebat daca in Europa de azi ar fi posibil un macel interetnic si interreligios precum cel din Iugoslavia. Educatia imi spune ca nu, teama viscerala (dar si ratiunea) imi spun ca totusi da. Vad cum, in ciuda unei cenzuri mediatice, altfel partial justificate, rasar ici si colo relatari precum cea din care citez mai jos, „Molenbeek mi-a frant inima“ („Molenbeek Broke My Heart“), publicata in noiembrie 2015 de un antropolog si fotoreporter de front pe nume Teun Voeten in Politico:
„De-a lungul a noua ani, am vazut cu ochii mei cum cartierul a devenit din ce in ce mai intolerant. Alcoolul a disparut din cele mai multe magazine si supermarketuri. Am auzit povesti cu fanatici care le hartuiau pe femei in statia de metrou Comte des Flandres fiindca nu purtau val. Librariile islamice au proliferat si a devenit imposibil sa cumperi un ziar decent. Cum rata somajului era de 30%, strazile erau ciudat de pustii pana la orele tarzii ale diminetii. Nu exista nicaieri vreun bar sau vreo cafenea unde albii, negrii si masliniii sa stea laolalta. In loc de asta, am vazut infractiuni marunte, agresiuni si tineri frustrati care ne scuipau fetele si le numeau «curve jegoase». Daca faceai vreun comentariu, erai inevitabil admonestat si numit rasist. Odinioara pe Chaussée de Gand se gaseau si magazine evreiesti, dar au fost terorizate de gasti de pustani si pana in 2008 majoritatea s-au inchis“.
E o realitate despre care se vorbeste prea putin, desi, pare-se, multi locuitori ai metropolelor europene o cunosc bine. Iar ea poate declansa orice, oricand. Chiar daca nu vrem s-o recunoastem.