Pus in circulatie de indivizi interesati sa compromita statutul si atitudinea frondista pe care tinerii adepti ai stilului o afirmau transant la inceputuri, cliseul a primit sprijin nebanuit din randurile „rockerilor“ si aproape ca s-a impus drept caracteristica lor principala. Si asta fiindca rockul, ca orice arta, a ajuns pana la urma o modalitate de imbogatire pentru cei lipsiti de scrupule, iar comercianti capabili sa faca bani si din pietre… rostogolite se nasc mereu. Numai ca si rockul are, s-ar zice, rockerii lui! Adica artisti autentici, oameni cu insomnii si crize de constiinta provocate de suferintele umanitatii, nu de mofturile iubitei. Am la indemana doua exemple care, prin ce-au realizat, demonstreaza mai mult decat pot eu argumenta: Pink Floyd si Rolling Stones.
Remarcabila continuitate a Rolling Stones nu se compara cu traiectoria dublu fracturata a Pink Floyd. Nici Mick Jagger n-are dilemele lui Roger Waters. Acesta, marcat de pierderea tatalui in al Doilea Razboi Mondial, a devenit nu doar faimos rocker, ci si un reper pentru cine doreste o lume pasnica, binele speciei umane si cat mai multa responsabilitate din partea celor care isi asuma functii publice de conducere in orice tara, sistem sau religie. Waters nu se joaca insirand cuvinte de circumstanta, nu declara ce pretinde moda sau casa de discuri, nu-si vopseste fata in culorile vreunui razboi corect politic. El stie ca nici un razboi nu poate fi corect si a spus totdeauna ce-a avut de spus, chiar daca a deranjat ori a suparat multa lume, cu prisosinta din segmentul puterii.
Roger Waters inseamna, in primul rand si fara discutie, The Wall. Daca unele piese poarta si semnatura celorlalti trei din componenta Pink Floyd 1979, ideea originala, scenariul, conceptul grafic si, in definitiv, obsesia ii apartin lui Waters, care a izbutit sa ridice opera pana la nivelul de bun comun al umanitatii, ceva clasic si universal precum Iliada & Odiseea, Romeo & Julieta, Regele Lear, Othello, Don Quijote sau Mizerabilii. Exagerez un pic, evident, pentru a sublinia ce vreau sa spun, si anume: daca rockul va lasa ceva semnificativ pentru epoca noastra, cred ca asta va purta inscrisul „Roger Waters – The Wall“, (editia 2015, Rue 21 Productions/Universal/Sony). Discul inital si concertele (reduse ca numar) subsecvente, filmul lui Alan Parker din 1982, evenimentul de la Berlin, 1990 (filmat si el intr-un stil grandios, semnificativ politic la momentul si in contextul de atunci) sunt niste „lecturi“ posibile ale nucleului. Fiind consacrate deja, versiunea actuala pare o „rescriere“ facuta sa mai aduca niste bani. Nu este deloc asa! Dimpotriva, abia acum Waters atinge esenta fenomenului The Wall, exprimata in doua cuvinte: Responsabilitate & Memorie!
Toata zbaterea personajului Pink-Waters legata de lipsa tatalui, pe care unii au inteles-o ca paranoia, altii ca un soi de megalomanie imbracata in haine dictatoriale, se dezvaluie drept un exercitiu prelung de conservare si consolidare a Memoriei. Concertul in sine, cu partitura usor imbogatita, fin modificata in pasajele de trecere, este condimentat din belsug cu animatii 3D si proiectii multicolore, cu efecte pirotehnice si sonore ce deruteaza in aceeasi masura in care uimesc. Filmul are o completare ce redefineste intregul: un fals jurnal de calatorie al lui Roger spre monumentul funerar dedicat soldatilor cazuti la Monte Casino si, implicit, tatalui sau. Insotit de fantasmele propriei vieti, intruchipate in diferite personaje cu rol de alter ego, Roger Waters pledeaza discret, dar cu enorma putere de convingere, pentru angajament si neuitare. Sa-ti asumi faptele bune si rele, sa cinstesti amintirea strabunilor, iata indatoriri de baza ale fiecarui om!