Sunt conservate in text motive fundamentale ale tragediografiei stravechi, precum conflictul dintre dorinta si obligatie, forta implacabila a sortii, iar personajele nu-si gasesc linistea decat punand in practica vointa destinului. Istoria dramatica e cunoscuta, a si inspirat psihanalistii in identificarea unui complex pe care l-au botezat cu numele Electrei. Pe scurt: Regele Micenei, Agamemnon, l-a ucis pe primul sot al Clitemnestrei, apoi s-a casatorit cu aceasta. Au avut patru copii, pe Electra, Oreste, Crysothemis si Efigenia. La un moment dat, pentru a domoli furia lui Artemis, zeita vanatorii, Agamemnon decide sa o sacrifice pe Ifigenia. La intoarcerea din razboiul impotriva Troiei, pentru a razbuna pierderea fiicei, Clitemnestra si Egist, iubitul ei, il ucid la randul lor pe Agamemnon. Lantul de blesteme si omoruri continua, caci el trebuie infaptuit, iar Electra ajutata de Oreste ii va ucide pe asasinii propriului tata.
Electra lui Bocsardi e compulsiva, obsesiv-maniacala, manipulatoare. Ceea ce la vechii greci era moira, la Electra, tanara hipsterita de azi, devine manie concretizata in seria de crime vindicative. In scena o descoperim lipind repetitiv bucati de scotch pe un perete rosu, cu spatele la public, imbracata modern, cu pantaloni negri si-un hanorac auriu, cu cap de mort pe spate. Dupa ce Mosneagul (Konstantik Keidel) isi sustine prologul. Mosneagul e un personaj complex, ambiguu, o combinatie de umanitate si zeitate, de masculin si feminin, cu o statura impozanta (poarta coturni), cu torsul gol, dat cu grima, la fel fata si parul, venind dintr-o alta dimensiune si dintr-un alt timp istoric, un mesager al vremurilor ancestrale. El intermediaza legaturile dintre personaje si se asigura ca limita spre care tind si se pozitioneaza va duce la infaptuirea razbunarii.
Decorul lui Bartha Jozsef reconstruieste intregul spatiu intr-o amenajare spatiala interesanta ca arhitectura scenica si amorsand o intreaga semantica: parterul gri metalizat e capatul deschis al unui tunel; plafonul e prevazut cu neoane, iar pe podea sunt sine pe care e adusa masa mortuara; etajul e camera Electrei, in intregime rosie. Spatiul, relativ mic, e folosit inteligent si dinamic, pe toate compartimentarile si dimensiunile lui. Recuzita are si ea putere de simbolizare: dintr-o galeata din metal, Mosneagul scoate plasa sangerie cu care-i va acoperi ulterior pe Clitemnestra (Ida Jarcsek-Gaza) si Egist (Radu Vulpe), dupa ce vor fi ucisi. Nylon, sticla, aluminiu, lumina spectrala, toate recreeaza o atmosfera ireala, in care personaje costumate contemporan reinvie o poveste arhaica despre familii si razboaie. Sonoritatile combina muzica seriala, ciripit, acorduri clasice sustinute de instrumente cu coarde.
Povestea Electrei e straveche, costumele si atitudinile sunt de azi. Limbajul e al tragediei lui Eschil, forma spectacolului e contemporana. Exercitiul estetic al lui Bocsardi nu face pionierat, e un demers artistic care reconfirma infinitul potential interpretativ al tragediilor antice. „Cred in bogatia teatrului, in orice tip de teatru ca forma, dar intens in planul continutului. Un teatru care sa fie foarte adevarat, sa aiba impact personal. In bogatia de forme actuale, e valabil orice tip de teatru daca e de impact personal cu cei care l-au facut“, imi spunea Bocsardi Laszlo intr-un interviu cu ceva timp in urma. Formele noi, noile estetici, teatrul care se bazeaza pe atentie, care dezavueaza graba, viteza delimiteaza zona de preocupare creativa a regizorului. Aceleasi lucruri le-am simtit si in Electra. Electra e feroce, e stapanita de pulsiuni din vecinatatea patologicului. Aproape maladiv, zeii de odinioara se transforma in demoni interiori, iar conduitele launtrice sunt mai puternice decat ratiunea ori vointa. Relatia Electrei (Isa Berger) cu Oreste (Harald Weisz) e dinamica si complicata. Imbracati exact la fel, cei doi devin un duet de forta, sintetizand principiile care oranduiesc dintotdeauna lumea – masculinul si femininul, energia si complementaritatea acestora. „Tragedia este ireparabila“, zice George Steiner. Personajele nu au libertatea de a alege, unica varianta e implinirea a ceea ce le-a fost predestinat. Finalul, desi crud si implacabil, inseamna si o aparent stranie eliberare de povara covarsitoare a ceva ce vine de dincolo de rational, dintr-un strafund al inconstientului.
Nu e prima data cand remarc calitatea deosebita a tipariturilor realizate pentru fiecare eveniment de secretariatul literar al TGST. In foarte multe teatre, compartimentul acesta atat de important, care este secretariatul literar, abia daca mai exista, fiind tratat ca un segment responsabil de toate lucrurile pe care ceilalti angajati din institutie le considera insignifiante. La TGST, lucrurile stau si in acest sector asa cum trebuie. Pentru Electra, caietul-program nu e o simpla brosura in care e scrisa distributia si sunt compilate citate din teoria de specialitate. Caietul-program e o extensie a creatiei scenice, din el spectatorul afla nu doar cine a contribuit la productie, ci si informatii pretioase privind receptarea ei. Are, adica, asa cum e firesc, si o dimensiune pedagogica, in sensul cel mai generos al termenului. E si reusit din punct de vedere plastic si tipografic, dar si foarte util, e un instrument necesar in intelegerea adecvata a spectacolului.
Si nu pot incheia cronica fara sa subliniez, inca o data, stilul si tinuta profund europene ale Teatrului German de Stat din Timisoara. Care se datoreaza nu plasarii geografice, ci minunatei echipe care trudeste artistic acolo.