Greu de crezut ca acesta a vrut sa-l faca intentionat plicticos, cum titra „The Village Voice“. Scris de Matt Charman, Joel Coen si Ethan Coen, scenariul asimileaza informatia in maniera destul de plata si curge pana la final fara urma de suspans ori de tensiune. Ca intr-un soi de telefilm, unde accentele ascutite sunt domolite in favoarea celui mai mic numitor comun. Se stie de la bun inceput ca Rudolf Abel (Mark Rylance), arestat de americani in 1957, e chiar spion sovietic, iar preocuparea avocatului apararii, James B. Donovan (Tom Hanks), devine aceea de a-si face meseria cat mai bine. Cand in ecuatie apar pilotul de U2 arestat de rusi si studentul american arestat de est-germani – in schimbul carora Donovan il va preda pe Abel –, povestea nu se largeste ca o tesatura elastica astfel incat sa inglobeze armonios sub-ploturile, ci trece de la unii la altii uitand complet pe cine nu e in cadru. Mai e si imaginea unidimensionala a avocatului jucat de Tom Hanks, dar acesta e un profesionist in stare sa joace orice, dovada ca e credibil in rolul unui barbat cu 20 de ani mai tanar. Filmat de Janusz Kaminski in SUA si la Berlin, inclusiv pe podul Glienicke, unde se faceau schimburile de spioni in timpul Razboiului Rece, filmul are de la inceput farmecul desaturat si cetos al unui film de gen, dar il pierde pe masura ce povestea ii adauga saculetii cu nisip. In general, filmele lui Spielberg trec ecranul, in ciuda triumfalismului si patriotismului lor uneori desuet, dar de data asta raman in mijlocul podului.
Chuck Norris vs comunism pleaca de la o teza pre-elaborata – comertul ilegal cu casete video inainte de ’89 a fost o forma de educatie occidentala si de rezistenta prin cultura – pe care o demonstreaza prin marturii talking heads in primele zece minute, ca sa o tot reia pana la sfarsit. Aproape ca o banuiesti pe autoare ca le-a pus interlocutorilor intrebari de genul: „Nu-i asa ca… ?“. Filmul gradeaza mult mai atent suspansul din jurul Irinei Nistor, cea care a tradus mare parte din casete, facand din ea o eroina de proportii aproape mitologice („glas venit dintr-un cor al ingerilor“, „voce divina“, „cea mai cunoscuta voce din Romania dupa Ceausescu“ care „devenise un fel de prieten“). „Conotau vocea cu ideea de libertate, de speranta“, spune si posesoarea vocii. Mistificarile – cinematografice, de altfel (numai bune pentru publicul occidental) – ating apogeul la final cand se sugereaza ca elanul revolutionar din decembrie ’89 a fost hranit si de filmele traduse sub ochiul binevoitor al Securitatii. „La Revolutie, toata lumea era in strada pentru ca a invatat ca se poate trai si altfel. De unde? Din filme“, spune cineva. Ma gandesc cu groaza ca adolescentii care vad filmul vor inghiti aceste lucruri pe nemestecate.
Desi Chuck Norris vs comunism nu evita subiectul Securitate, el sustine pana la urma ca doar unul dintre colegii traducatori ai Irinei Nistor, Mircea Cojocaru, ar fi fost ofiter de Securitate, chiar daca banuielile asupra initiatorului acestui business, Dorel Zamfir, nu cad cu totul. De pe partea ei, Irina Nistor spune ca nu o interesa daca cei cu care lucra erau securisti atata timp cat continua sa vada filme. Nu stiu ce ma deranjeaza mai mult – faptul ca filmul da unui business ingaduit de Securitate proportiile unei miscari subversive sau oda in metru antic pe care o inchina Irinei Nistor. Ambele sunt exagerate. Traducerea simultana a filmelor, facuta de Irina Nistor sau de oricine altcineva, a fost tot timpul ceva odios. E trist sa te gandesti cu nostalgie la acele filme masacrate verbal si sa consideri ca cei care au facut bani de pe urma lor sunt niste eroi ai rezistentei anticomuniste.
Podul spionilor/ Bridge of Spies, de Steven Spielberg. Cu: Tom Hanks, Mark Rylance, Amy Ryan
Chuck Norris vs comunism, de Ilinca Calugareanu. Cu: Irina Nistor, Ana Maria Moldovan, Dorel Zamfir, Mircea Cojocaru