Interviu  -  George Onofrei  -  

Cartea dumneavoastra seamana foarte mult cu un roman si voiam sa va intreb de ce ati ales tocmai aceasta maniera de a scrie o istorie.

Anna Moretti: Pentru ca voiam sa reinviem acest castel (n.r.: de la Versailles), un castel din piatra si verdeata care este un simbol al Frantei, un simbol al monarhiei franceze, dar care era totodata un loc unde se traia. Voiam deci sa-l reinviem cu adevarat, sa umplem acest castel cu sentimente, cu emotii, si consideram ca un stil usor romantat, o scriitura putin mai lejera sunt mai adecvate acestui gen de carte decat maniera de a scrie a unui istoric „pur si dur“.

Pentru dumneavoastra, ca istoric foarte serios, a fost o dovada de curaj sa semnati o carte scrisa in aceasta maniera?

Michel Vergé-Franceschi (rade): E un pic de adevar aici, fiindca am scris multe carti, peste 70 de carti de istorie pura, erudita, publicate la edituri foarte mari. Iar aceasta carte este una de istorie si ramane o carte serioasa, dar a trebuit sa descriem povestile de dragoste si zbenguielile amoroase, ceea ce este foarte greu de facut pentru un istoric pur. De aceea, am fost incantat sa ma asociez cu o romanciera ca sa fac acest gen de munca – de altfel, Anna Moretti scrie in momentul de fata o lucrare despre o Ecaterina intima, intr-un stil deopotriva istoric si foarte fluid, foarte lipsit de constrangeri, e ceva foarte placut de citit – si am facut aceasta munca cu o placere enorma.

Ati scris foarte mult despre Colbert, dar aici el este foarte periferic…

M.V.-F.: A, da, desigur, Colbert si Versailles… El e cel care plateste. El plateste castelul, intr-adevar, dar Colbert era un om serios, despre care nu se stie sa fi avut vreo amanta, spre deosebire de Fouquet, si nu era intru totul de acord, cand avea in jur de 40 de ani, sa finanteze castelul pe care Ludovic al XIV-lea voia sa-l construiasca la 23 de ani. Avem deci o diferenta de 20 de ani intre batranul ministru econom care face coloane cu cheltuieli si incasari si tanarul rege care ajunge in sfarsit la putere odata cu moartea mamei sale in 1666 si a lui Mazarin in 1661 si care vrea sa-si copleseasca tanara amanta cu toate cadourile, cu toate momentele intime pe care cei doi pot sa le aiba si sa le privilegieze. Asadar, in aceasta carte, Colbert este foarte periferic, de buna seama, in comparatie cu biografia lui Colbert pe care am publicat-o tot la Payot, cu vreo zece ani in urma, si care a fost reeditata deja de trei ori pana azi in editia de buzunar.

Cum ati putea descrie ideea de feminitate in epoca?

A.M.: Nu se poate vorbi de feminism. Feminitatea sau, intr-adevar, ideea de feminitate…

Feminitatea, nu feminismul.

A.M.: Da… Cele doua sunt legate intre ele, si tocmai in aceasta epoca apar primele opere ale domnisoarei de Scudéry, de exemplu, despre care se spune ca a fost una dintre primele feministe. Cat priveste insa feminitatea la Versailles,… aceasta inseamna o femeie foarte frumoasa, dar si foarte inteligenta, pentru ca, evident, avand in vedere numarul pretendentelor, o femeie care era doar frumoasa nu putea sa rivalizeze cu femeile spirituale. Caci, dupa cum stiti foarte bine, este epoca persoanelor cultivate, a jocurilor de cuvinte etc., epoca in care apar saloanele literare si filosofice… Doamna de Pompadour era extrem de spirituala, citea mult, facea mecenat, ii proteja pe filosofi… Era o femeie cu mult spirit. La fel si doamna de Maintenon, inaintea ei, care era sotia lui Scarron, poetul infirm, foarte cunoscut si el, si care era muza salonului sau… Feminitatea insemna sa fii frumoasa si inteligenta in egala masura. Daca lipsea una dintre componente, nu mergea…

Ati lucrat impreuna sau fiecare si-a facut partea lui, dupa care au urmat negocieri… dure?

M.V-F.: A, nu, nici vorba de vreo negociere dura. E o carte realizata intr-o atmosfera de voie buna, de mare complicitate intelectuala. Eu faceam capitolele de istorie rand pe rand, iar Ana avea toata libertatea sa scrie in stilul ei foarte fluid, foarte romantat, foarte placut de citit capitole care sunt toate autentice, toate istorice, dar fara sa fie ingreunate de acea povara ce i se reproseaza adesea istoricului – ma refer in special la date. Tinerii spun de multe ori: „A, istoria inseamna date si fapte!“, iar noi am vrut sa aratam in aceasta carte ca istoria inseamna si redarea – de altfel, mai ales acesta este esentialul – vietii asa cum era. Ludovic al XIV-lea este deci un om de birou, care isi petrece zece ore pe zi in cabinetul sau de lucru cu ministrii lui – Colbert, Louvois, Pontchartrain –, dar si un om al placerilor, care are 23-24-25 de ani si se destinde in compania unor femei foarte frumoase. Ele nu detin puterea, insa o pot influenta (chiar daca influenta lor se exercita, indeosebi asupra suveranului, mai mult sub domnia lui Ludovic al XV-lea decat sub cea a lui Ludovic al XIV-lea).

Cum ati ales povestile incadrate din carte? Imi imaginez ca ati consultat multe surse, ati citit mult.

A.M.: Da… In fapt, am ales aceste fragmente, le-am gasit in memoriile oamenilor vremii. Trebuia sa gasim episoade care erau totusi picante pentru a ne ilustra cartea – si, de altfel, unele episoade erau atat de picante, incat am eliminat o parte din ele ca sa nu socam publicul. De pilda, intr-un capitol descriem o servitoare care a fost biciuita pentru ca Ninon de l’Enclos nu a fost servita intr-un castel cand voia ea. Slujnica a fost deci biciuita, dar in realitate s-a intamplat mai mult decat atat: a fost pur si simplu violata, data pe mainile lacheilor. Aceasta parte a fost eliminata, pentru ca este drept ca e un pic socanta, iar cuvantul „viol“ nici nu mai apare in titlul capitolului, dar era important pentru a arata ca pretinsul feminism al lui Ninon de l’Enclos nu era deloc feminism. Fiindca ea vorbeste despre domnisoara de Scudéry – se prezinta un pasaj din scrierile acesteia cu privire la femei, la moravuri etc. –, iar apoi spune: „Pentru ca te porti urat, pentru ca nu ne-ai servit cum trebuia, te dam valetilor“. Prin urmare, aratam aici care era diferenta, pentru a exprima faptul ca Ninon era o femeie libertina, dar nu si o feminista.

Un public care nu este familiarizat cu epoca se poate intreba: cu atata sexualitate, cu atatea relatii, cand mai avea timp Ludovic al XIV-lea sa-si duca razboaiele sau sa discute cu Colbert? Poate ca e o maniera putin riscanta de a scrie o istorie, pentru ca epoca, cu toate problemele ei legate de politica si razboaie, nu e prezenta.

M.V.-F.: Da. Esentialul domniei lui Ludovic al XIV-lea il constituie razboiul, diplomatia, marirea regatului. Aceasta este o imagine a regelui. Dar, cand vedem cantecul „Auprès de ma blonde/ Qu’il fait bon dormir“ etc., explicatia este ca regele, in timpul razboiului din Olanda, intre 1672 si 1678 (cand el are deci intre 34 si 40 de ani), se lupta in fiecare zi, dar in caleasca lui stau alaturi trei femei cu parul blond si ochii albastri, Maria-Tereza de Spania, domnisoara de La Vallière si marchiza de Montespan, care isi petrec noptile rand pe rand cu tanarul rege. Asadar, femeia e prezenta pe campurile de batalie ca amanta a regelui, dar si ca vivandiera sau ca prostituata care urmeaza trupele si soldatii. In consecinta, razboiul nu este doar o treaba de barbati, iar cand este o treaba de barbati, poate fi si o istorie sexuala, de vreme ce este si o istorie a homosexualitatii. Seful homosexualitatii, daca pot sa spun asa, la curtea de la Versailles este Philippe, duce d’Orléans, fratele regelui, adica Monsieur. Casatorit cu doua sotii succesive, Henriette de Anglia si Palatina, el este totusi un homosexual notoriu, cu o multime de favoriti, printre care si cavalerul de Lorraine, care e marele lui favorit, marea lui iubire, timp de vreo 30 de ani. Iar aceasta istorie sexuala a curtii de la Versailles este si o istorie a plurisexualitatii, a heterosexualitatii, a homosexualitatii, si toate astea sunt erotice. Cand am suprimat, de comun acord cu editorul, povestea violului, am facut-o deoarece un viol nu corespundea subiectului, pentru ca nu mai e ceva erotic, ci astazi – ca si in trecut, daca era denuntat – este, evident, un act pedepsit de lege. Am fost deci foarte atenti sa fie o carte intens erotica, intr-adevar, dar fara sa alunece pe aceeasi panta ca unele lucrari din epoca, printre care mai ales L’Ecole des filles (1655), care i-a servit drept carte de invatatura lui Ninon de l’Enclos si doamnei de Maintenon si este prima lucrare pornografica editata in franceza. S-au pastrat foarte-foarte putine exemplare, pentru ca aproape toate au fost arse si nu a mai ramas decat cel pe care Fouquet – care era un adevarat Tartuffe, din moment ce era, chipurile, capetenia bigotilor – il avea in garsoniera lui din Paris, langa resedinta lui privata de la Vincennes. Iar Fouquet le arata L’Ecole des filles, bineinteles, diferitelor sale amante pe care le aducea in mod regulat in aceasta garsoniera, cu exceptia doamnei de Sévigné, care i-a rezistat intotdeauna, desi Fouquet avea la dispozitie o sumedenie de femei tinere.

Parizienii isi hraneau imaginatia cu viata privata a regelui. Ceea ce se intampla pe Pont-Neuf era un tabloid avant la lettre. 

A.M.: Da, da, e cert ca existau multe cantece ironice despre Ludovic al XV-lea si doamna de Pompadour, care se raspandeau in tot Parisul. Se vorbea deci despre viata regelui pe vremea aceea cand, asa cum a explicat Michel in cursul conferintei, nobilimea isi pierde puterea. Nu se mai poate vorbi despre razboi, nu se mai poate vorbi despre cuceririle de teritorii ale regelui, asa ca se vorbeste despre cuceririle amoroase si, incepand din epoca lui Ludovic al XV-lea, se nascocesc numeroase cantece cu privire la viata sexuala a regelui, ceea ce nu exista sau exista in mai mica masura pe vremea lui Ludovic al XIV-lea.

Dar care erau sursele lor de informatii?

M.V.-F.: Oamenii vremii stiu ce se intampla intr-o lume in care nu exista autoturisme, ci doar cateva trasuri, fiindca randasii vorbesc, vizitiii vorbesc, valetii vorbesc, toata servitorimea si slugile… iar regele lor, la Luvru, nu e liber. E vazut cum merge pe jos de la Luvru la doamna de La Vallière, care are un apartament privat. Regele sta chiar peste drum de amanta lui si merge regulat la ea. Iar informatia este violarea promiscuitatii epocii. La Vallière este deci incurajata sa devina amanta regelui. Prezentam acele cantece in care se spune ca ea are mare dreptate sa se opuna atat reginei Maria-Tereza, cat si reginei-mama, Ana de Austria, pe care legatura fiului si sotului lor cu La Vallière nu le face foarte fericite. Iar spre finalul cartii prezentam si niste cantece care sunt aproape obscene, pentru ca Maria-Antoaneta nu e insarcinata nici dupa sapte ani de casnicie de vreme ce sotul ei, Ludovic al XVI-lea, nu a fost inca operat de faimoasa lui fimoza. Operatia ii va permite regelui sa consume in sfarsit casatoria, iar in momentul acela, pe 6 ianuarie, cand se trag regii¹, oamenii canta pe Pont-Neuf cat ii tine gura: „Ludovic, in loc sa tragi regii, mai bine ai trage-o pe regina“. Poporul este informat deci in mod regulat despre deplasarile unor personaje. Soldatii o vad pe La Vallière venind in goana mare cu caleasca pe un camp de batalie, in timpul razboiului cu Olanda, pentru ca e foarte geloasa pe doamna de Montespan, care e pe cale sa-i ia locul.

Le vorbiti despre aceasta istorie studentilor dumneavoastra?

M.V.-F.: Da, absolut! Studentii sunt intotdeauna primul nostru public, pentru ca suntem cadre universitare si avem sansa sa beneficiem, Anna la Institutul de Stiinte Politice si la Universitatea Paris IV, iar eu la Universitatea Paris IV si, in prezent, mai ales la Universitatea din Tours, de un public studentesc. Sa scrii o carte e intotdeauna foarte placut, dar trebuie sa vorbesti despre ea, iar cel mai bun public pe care il putem avea sunt studentii nostri. Si atunci cand le transmiti anumite lucruri studentilor, nu trebuie sa-i naucesti cu date si fapte etc., ci mai ales sa le arati cum evolueaza lumea, tocmai asta e interesant de-a lungul epocilor… Studentii de la Universitatea din Tours mi-au creat, fara stirea mea, un site si sunt foarte magulit, fiindca se numeste Vergé-Franceschi forever. Ei bine, ei urmaresc aparitiile editoriale. Toti au citit Versailles érotique, Colbert sau Ninon de l’Enclos si e foarte placut sa incepi prin a transmite – suntem transmitatori inainte de toate si ne aflam aici pentru a transmite informatii care sunt foarte greu de gasit, pentru ca trebuie sa cercetezi arhivele, sa descoperi scrisori, sa descoperi stilul epocii… De altfel, Anna a pacalit multa lume, inclusiv pe editor, plasmuind o scrisoare a lui Villarceaux care e mai frumoasa decat daca ar fi scris-o Villarceaux insusi catre doamna de Maintenon, intr-atat e de impregnata de stilul epocii, si ma amuz spunandu-i ca trebuie sa-i ia locul lui Alexandre Dumas in anii care vin. (Rasete)

Interviu realizat cu sprijinul Agentiei Universitare a Francofoniei

Traducere din limba franceza de Giuliano Sfichi

¹ Conform unei vechi traditii, in Franta, de Boboteaza se mananca o placinta – „placinta regilor“ – in care a fost ascuns un bob. Pacinta e impartita in bucati, iar cel care trage bucata cu bobul devine „rege“.

Galerie foto