Anne Enright este o scriitoare irlandeza care in anul 2007 a primit Man Booker Prize pentru romanul Reuniunea. Premiile acestea functioneaza, in lumea literara, ca o garantie, dar pentru mine, cititor prea batran ca sa nu cunosc ilegitimitatea oricarui clasament, in afara celor strict personale, nu inseamna nimic. Absolut nimic. De altfel, nici nu am remarcat repede ca aceasta informatie figureaza si pe coperta editiei romanesti, publicata prompt la Polirom, in anul 2008 (bun an si pentru literatura, si pentru lume!).
In chestiunea cartilor, am incredere doar in prietenii mei cititori. Citesc numai si numai pe baza recomandarilor acestora. Acesti prieteni ai mei sunt scriitori si actori si pictori si chiar contabili. Toti citesc foarte mult si citesc foarte bine, iar eu am o incredere deplina in discernamantul cuvintelor lor. Niciodata nu am fost dezamagit. Dar iata-ma parcurgand lenes primele treizeci de pagini din Reuniunea intrebandu-ma ce o fi gasit aici marele dramaturg contemporan care mi-a vorbit despre ea in termeni atat de elogiosi. Apoi, a venit pagina treizeci si patru. Exista in carti o granita. Vine, pur si simplu, un fragment care te convinge ca esti in povestea potrivita. In romanul Reuniunea, acest fragment este: „Poate c-ar trebui sa trag pe dreapta, dar n-o fac: conduc si plang tot drumul. Pe Collins Avenue, un tip blocat in traficul din sens contrar se uita la mine cum plang si ma zbucium in cutia mea metalica luxoasa. E la o jumatate de metru de mine. E chiar acolo. Imi arunca o privire de profunda intelegere si apoi aluneca incet pe langa mine. Tuturor ni se intampla. Si ceea ce ma uimeste, cand o iau pe autostrada, nu este faptul ca fiecare dintre noi pierde pe cineva, ci faptul ca fiecare dintre noi iubeste pe cineva. Pare o imensa risipa de energie – si toti contribuim la ea, toti oamenii care gonesc de-a lungul liniilor albe, care se intalnesc, se indreapta in aceeasi directie, se depasesc. Fiecare dintre noi iubeste pe cineva, chiar si atunci cand nu mai e aici. Imi dau seama ca nu exista nici un dram de logica sau folos in toate acestea“.
Citind si recitind aceste randuri am intrat intr-o capodopera. Dincolo de ele, am vazut in Anne Enright ceea ce este: o mare scriitoare de la inceputul secolului XXI, care nu se teme de adevar si il spune cu brutalitate, asa cum trebuie tratat intotdeauna adevarul, oricat de dureros ar fi.
In Reuniunea, femeia care plange in masina plange moartea fratelui ei, dar nu doar atat, nu doar atat. Este o femeie dintr-o familie cu alti unsprezece frati. A avut si ea o mama si un tata, si a avut un bunic si o bunica, la care a crescut alaturi de fratele ei mort si nu numai, nu numai. Familia este un microcosmos in care toate legile naturii umane se dezlantuie. Reuniunea este o carte de o sinceritate radicala cu privire la iadul pe care il traverseaza atatia oameni in „sanul familiei“, Reuniunea spulbera – cu forta adevarului – mituri teribile despre sex si despre religie. Si, mai ales, Anne Enright are curajul acestei sinceritati: oamenii se nasc pe pamant pentru a muri. Ea nu evita mai vechea intrebare, acum lovita cu furie de marketingul global care propavaduieste fericirea obligatorie: merita? Merita sa aduci pe pamant alti oameni?
Am citit urmatoarele doua sute saizeci si noua de pagini fara sa ma opresc decat pentru a ma minuna ca mai exista in lume scriitori care scriu cautand – asa! – adevarul, nu gloria. Aceasta din urma ramane o intamplare, mai degraba nefericita. Luati aminte: Anne Enright nu scrie impecabil estetic, dar scrie cu puterea celui care nu se ascunde. Intotdeauna mi s-a parut ceva mai mult.