Ma plimbam prin oras, pe o vreme de toamna cainoasa rau, cand m-am trezit fara sa-mi dau seama in fata agentiei CRF din Iasi.
M-am uitat la Plecari si-am vazut ca exista tren pe la 8 seara catre Constanta. Am calculat paralele pe care le aveam in buzunar, am intrat, am intrebat cat costa un bilet. S-a dovedit neasteptat de ieftin. Am cumparat unul dus, in seara respectiva, intors, a doua zi dimineata pe la 10. Lasa ca nu ma credeau colegii cand le-am spus ca plec la mare, nici mie nu-mi venea sa pricep ce fac, pe neasteptate, pe asa vreme, singur, doar pentru cateva ore de stat acolo.
Trenul era inexplicabil de aglomerat, desi eu auzisem ca circula aproape gol in acea perioada. Si parca era populat cu toti batutii de soarta: multi, foarte multi batrani, ciungi, schiopi, oameni bandajati la cap sau cu tot felul de betesuguri – arata ca un tren numai si numai al cersetorilor. In compartimentul meu, doar o singura persoana parea cat de cat normala: un tip de vreo 40 de ani, imbracat curatel, linistit, privind aiurea pe fereastra. In rest, in ordine, stateau asa: un pitic in varsta, agitat, care se uita tinta la un rucsac pescaresc, asezat pe raftul de sus, ca si cum il pazea sa nu-l fure cineva. Un mos slinos, cu un picior amputat, care se tot straduia sa sprijine cataligele de fereastra, fara sa cada la prima miscare. O mama grasa de vreo 50 de ani si un fiu de vreo 20, ambii imbracati in pufoaice muncitoresti, ambii avand caciuli cu urechi clapauge pe cap, din blana de iepure, gen alea care se poarta de regula prin Siberia. M-am strecurat printre ei si m-am asezat.
Femeia si-a strans fiul in brate:
— Ti-e foame, mama?
— Daaah. Mi’ foame!, a raspuns el, razand dubios.
Parea sarac cu duhul rau de tot. Maica-sa l-a pupat dragastos pe-o ureche, a scos un covrig dintr-o sacosa si i l-a dat. El i l-a smuls din mana si a inceput sa muste cu pofta, ca dintr-o aura cazuta din greseala unui sfant, dand din cap, fluturandu-si urechile caciulii.
Trenul a luat-o din loc. Flacaul s-a oprit brusc din molfait, mi-a intins covrigul si m-a intrebat cu entuziasm:
— Vhreeei?!
Geva gen: „Ia, hai, haleste impreuna cu mine“.
— Nu, multumesc. Am mancat.
Ca sa ies din incurcatura, m-am prefacut ca adorm. Ba chiar am incercat pe bune, dar nu se putea.
— Frumos a mai fost la Sfanta!, mi-a spus ologul cu glas tare, dandu-mi un ghiont.
Am tresarit, am deschis ochii si nu stiam despre ce-i vorba, ce sa-i zic.
M-a scos din incurcatura piticul, care l-a aprobat:
— Tare bine si frumos!, a zis el, facandu-si cruce.
Abia atunci am realizat legatura intre foiala din orasul meu si trenul tuturor celor batuti de soarta: fusesera la hramul Sfintei Parascheva, iar acum se intorceau acasa.
Si-a facut cateva cruci largi si femeia:
— Multumesc lu’ Dumnezeu si Maica Domnului ca m-a’ ajutat sa-l aduc pe Mirel si anu’ asta la Sfanta.
L-a strans in brate si l-a pupat din nou pe caciula ruseasca. Mirel, ditamai goblizanul, trecuse la alt covrig, misca ritmic din cap, isi flutura bucuros urechile caciulii din blana de iepure, ca si cum ar asculta o muzica pe care numai el o putea auzi.
A urmat o sporovaiala din care reiesea cum toti ii multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfintei Parascheva ca au avut noroc, ca i-au adus pana aici si ii intorc sanatosi acasa. Pana si personajul tacut, care s-a dovedit a fi mut, parea ca aproba asta din inima.
— Da’ noi stam asa – a zis piticul la un moment dat –, nu jucam o carte?
Mutul a sarit si i-a pus in brate rucsacul pescaresc de pe raft. Omuletul a scos un pachet de carti cu gagici tatoase pe spate. Mirel a batut bucuros din palme. Maica-sa l-a pupat, a lasat capul pe spate si a adormit aproape instantaneu, cu sforaituri.
Am jucat septica – eu, Mirel, piticul, ologul si mutul – pana dupa miezul noptii. Numai eu si Mirel pierdeam, ceilalti aveau noroc cu carul. Apoi am adormit cu totii.
Am deschis ochii, scuturat puternic de pitic:
— Trezeste-te, am ajuns acasa.
Se crapa de ziua. Mutul si ologul nu mai erau. Mama si flacaul isi agitau urechile caciulilor rusesti, imbracand pufoaicele, pregatindu-se de coborare.
Pe peronul din Constanta, ne-am spus la revedere si am intrebat-o pe femeie:
— Unde e marea?
— Incolo!, mi-a aratat ea cu mana.
Cum am iesit din gara, m-a lovit in nari mirosul brizei, iar pentru o clipa am avut si eu senzatia ca m-am intors acasa.