Iubesc trenurile. Daca as avea puterea sa las pe lume un singur mijloc de transport motorizat, as lasa linia ferata. Si totusi nu mai mersesem pe o ruta interna (cele internationale sunt alta poveste!) de vreo doi-trei ani, de cand batrana cursa spre satul meu a disparut de pe harta feroviara, dupa vreo suta cincizeci de ani de serviciu credincios. Nimic nu-i vesnic, asa-i? Mai ales in Romania, unde pana si piramidele s-ar strica de mici.
In fine, ajung in gara, trec prin sala renovata recent si admir tusa de kitsch inevitabil de pe peretii ei: doua tablouri mari, pictate de un zugrav cu aspiratii, ce infatiseaza naiv centrul Timisoarei.
Din ambele tablouri imi sar in ochi, aproape la propriu, niste porumbei cat vulturii, grosolani, dar voinici, ce stapanesc Piata Operei ca pasarile lui Hitchcock. OK, sunt carcotas: e doar o gara, nu o galerie de arta!
Pe peronul mare vad ruina unei cismele. Odinioara exista cate una pe fiecare peron, asa cum in orice halta exista cate o fantana: un soi de ospitalitate feroviara subinteleasa, care s-a dus si ea odata cu cismelele. In schimb, poti cumpara apa de la chioscurile din gara sau de la o cismea privata, de care s-a umplut orasul, in urma unei concesiuni acordate de primarul liberal – societate capitalista, nu? Mie mi-e dor de cismelele de altadata.
Ajung pe o linie cu un tren, poate al meu. Nu exista nici o tabela, electronica sau de alt fel, care sa ma asigure ca am nimerit bine. Intreb ceferistii. E bine. Se crapa de ziua. Urc in tren. Compartimentul e rece, dar asta o sa se rezolve dupa ce plecam. Pe coridor e forfota, desi nu prea multa. O voce sparta si sonora, de om beat sau euforic, anunta ca posesorul ei nu poarta izmene: „N-am izmene, ha, n-am izmene! Zau, nu port izmene! Doamna, vrei sa-ti arat? N-am izmene pe mine, doamna, hai sa-ti arat!“. Ies pe coridor: insul fara izmene, rufos si barbos, rade si se trage demonstrativ de bracinari. Doamna care ar trebui sa valideze absenta izmenelor e conductoarea, o femeie blajina de vreo cincizeci de ani.
Se anunta plecarea trenului, cu tot cu traseul lui indelung – pana la Iasi – si faptul ca „trenul circula fara oprire pana la statia Aradul Nou“. Accelerat, deh! Plecam. Pe geam trec rapid depoul de locomotive, niste hale, cartierele orasului. Rotile tacane ritmic, placut. Dupa vreo cinci minute trenul opreste undeva in camp, la marginea Timisoarei. Sta. Sta. „Asteapta Baia Mare!“, trambiteaza de-a lungul coridorului domnul fara izmene. „Baia Mare o asteapta, trenul de Baia Mare!“
Trece in sens opus si trenul de Baia Mare, zanganind metalic, apoi se lasa linistea. Stam. Stam. Cinci minute, zece, treizeci. Imi aduc aminte ca, parca, circulam fara oprire pana la Aradul Nou. Si stam. In compartiment se face tot mai frig. Apare conductoarea, care anunta ca s-a defectat locomotiva. O fata ofteaza. Un domn barbos si lat in umeri injura CFR-ul, trenurile romanesti, pe conductorita si pe ministrul Transporturilor, cu toate neamurile lor. Apoi isi aprinde o tigara pe culoar. „Numai sa-mi zica cineva ceva!“, ameninta el. Nu-i zice nimeni nimic: e dreptul lui de cetatean nedreptatit. Si stam.
„Vine locomotiva noua!“, anunta domnul fara izmene, plimbandu-se vesel pe coridor. „Trebuie locomotiva noua. Acum o aduce! Trebuie locomotiva noua, o aduce din depou, da, o aduce!“ Repeta litania pana ce domnul cel barbos il anunta ca il bate de se caca pe el. Atunci tace si doar chicoteste, uitandu-se speriat in jur. Dar are dreptate. Dupa vreo jumatate de ora dinspre Timisoara apare o locomotiva noua – adica veche, dar functionala. Plecam. Trenul circula fara oprire pana in Aradul Nou.
La Cluj ajunge cu doua ore intarziere. Ies din compartimentul cald si cobor. E soare, e rece, e frumos. Trenul suiera si pleaca mai departe, spre Iasi.