Atribuirea adjectivului „legendar“ unui fapt, la putina vreme dupa trecerea lui, pare ceva exagerat si pripit. Rockul autentic e insa un domeniu dominat de ludic, gratuitate, ironie muscatoare, parodie, autoparodie, subliminar, intertextualitate, sexualitate, instinctual si alte prostii, pe care lumea buna le face fara sa si le asume, fiindca „nu da bine“. Sau nu dadea pana de curand. De vreo doua decenii, destui „rockeri“ au atins varsta, notorietatea si starea financiara corespunzatoare pentru a fi primiti cu onoruri si zambete strambe in palatele regilor si-n casele divers colorate ale presedintilor. Am pus intre ghilimele pe acesti „rockeri“, promovati cu surle, trambite, televiziuni, retele de socializare etc., deoarece sunt conformisti, cuminti si de mult imburgheziti. Sigur, exista inca rockeri proletari, razvratiti si inovatori care spun ce vor ei, nu ce dicteaza departamentul PR. Dar cati si cat rezista ispitei banilor?
Frank Zappa a murit inainte sa vada cum rockul ajunge pilonul pe care establishment-ul isi reconsolideaza partea avariata. Ma intreb, cu melancolie, ce-ar fi facut el insusi in anii de pe urma, dat fiind ca atitudinea sa iconoclasta, opusa tuturor normelor declarate la un moment dat corecte politic, religios ori filosofic, n-avea cum sa fie pe placul bolnavilor care (con)duc omenirea spre catastrofa. Constatand ce se petrece in lume dupa caderea Cortinei de fier, probabil ca suferea o crunta dezamagire, ajungand in opozitie ireductibila cu „sistemul“ pe care incercase sa-l combata chiar si politic. Implicarea lui poate fi inteleasa dincolo de contextul intern american, pentru ca Zappa a militat mereu pentru deschidere, libertate si responsabilitate. Le-a ilustrat cu stralucire in muzica si filmele sale. Precursor in folosirea tehnicilor audio HiFi si a computerelor, avangardist prin educatie si structura, prolific in compozitii fara sa se repete stilistic, adept si arhivar al versiunilor diferite de interpretare, Zappa n-a cantat niciodata o piesa in acelasi fel, improvizatia de tip jazzistic fiind parca unica lege pe care o respecta.
Un disc blu-ray vine sa justifice frazele de mai sus. E vorba de Frank Zappa – Roxy The Movie (2015, © Zappa Family Trust, distribuit de Universal Music Group). Zappamaniacii de pretutindeni stiau de spectacolele oferite norocosilor traitori sau trecatori prin Hollywood, in 8, 9 si 10 decembrie 1973. Discul Roxy & Elsewhere, din 1974, le adusese ceva-ceva din atmosfera. Fragmentele filmate in august 1974, tot la Roxy Theater, contrapunctate cu alt concert, din 1981, in fabuloasa realizare video The Doob Room Special (1982), ne-au lasat, tuturor celor din partea asta a lumii, un gust indescriptibil de miere & fiere. Sa te plangi ca „n-ai fost acolo“, e ca si cum ai regreta ca nu traiesti vesnic…
In 1973 si-n vara urmatoare, Zappa (chitara, voce, percutie) adunase formula ideala pentru art-rock: Napoleon Murphy Brock, voce, flaut, saxofon; Ruth Underwood, percutie; Chester Thompon, baterie; George Duke, claviaturi, voce; Tom Fowler, bas. (In 1974 au lipsit Ralph Humphrey, tobe, si Bruce Fowler, trombon.) Despre concert, cuvintele mi se par redundante. Trebuie vazut. Merita subliniata performanta firmei Eagle Vision, care a restaurat pelicula in format 16:9, dandu-i o frumoasa si necesara (pentru eliminarea artefactelor) patina „vintage“. Sincronizarea filmarilor a patru camere cu sunetul quadrafonic, treaba deloc simpla pentru un studio mobil cu buget redus, a fost poate cel mai greu lucru (cititi nota lui John Albarian, responsabilul care s-a achitat impecabil de sarcina). Impedimentele tehnice au tinut la sertar „legendarul“ concert, iar Gail Zappa, vaduva lui Frank, n-a mai apucat sa se bucure de aparitie, plecand recent sa-si regaseasca sotul in Paradis.
Frank Zappa ar fi implinit 75 de ani pe 21 decembrie 2015.