— In noile circumstante dez-limitate si globalizante de azi, cred ca problema urgenta, reala a omului de cultura autohton nu mai este sa opteze si sa elimine, ci mai degraba sa concilieze lucid in el insusi un model „centrat“ de structurare interioara si exterioara a sinelui si a lumii, cu un model „des-centrat“ al acelorasi. Sa realizeze si sa suporte launtric, in fata complexificarii civilizationale, logica imanenta a unei ordini a lumii care pare sa fi devenit brusc lipsita de centru, sau cu un centru difuz, sau cu centre multiple si raspandite. Ar fi vorba de o ordonare a realitatii din aproape in aproape, pe masura ce inainteaza, adaptativa, flexibila, in cucerirea cunoasterii, o ordine care sa imbine armonios tropismul centripet, ordonator, cu aspiratia centrifuga, inglobanta a spiritului.
Altfel spus, problema intelectualului roman de astazi este sa realizeze ca are datorii si exigente in raport cu patria sa, dar si in raport cu restul mare al lumii – si in primul rand fata de sine insusi. Sa admita ca poate apartine si locului de aici, dar si de oriunde; sa consimta ca poate fi deopotriva si balcanic si european, si cetatean „national“ si cetatean „international“. Sa realizeze ca are libertatea sa aleaga rational (fara constrangerea „opiniei majoritatii“) intre surse diferite de intelegere a trecutului; ca are dreptul sa selecteze lucid (fara tutela statala) intre modele diverse de rezolvare a prezentului si de modelare a viitorului, ca sa poata sa conjuge intr-un mod eficace in el insusi „traditia“ cu „inovatia“, in vederea unei solutii realiste si creative a dilemelor inedite pe care i le ridica actualitatea.
Cred ca omul de cultura roman – ca si cel central-european de altfel – ar putea in sfarsit sa se accepte asa cum este (si cum l-a fasonat o intreaga constelatie istorica de determinatii): de pilda, sa-si asume si stratul arhaic-folcloric, si cel medieval-ortodox, si cel modern-postmodern mai recent: sa le constientizeze pe toate (nu doar unul sau doua, cum s-a intamplat de obicei pana acum la „traditionalisti“ ori la „modernisti“) si sa incerce eventual sa le faca sa comunice (toate) intre ele, sa tenteze sinteza. Altfel spus, el ar avea in sfarsit dreptul sa-si unifice personalitatea: folosind o comparatie biologica, are dreptul sa-si integreze „filogenia“ culturala irevocabila in „ontogenia“ constienta, libera, a propriei sale individualitati.
La urma urmei, identitatea sa personala pe cat colectiva nu e un dat inexorabil, o fatalitate mecanica intr-un univers al formelor fixe: ea e o chestiune de optiune si lupta, e o devenire interioara continua intre multiple alternative. Identitatea sa poate fi inteleasa ca o constructie activa in cadrul sau in pofida unor multiple sisteme de determinatii (personale, locale, nationale, continentale…). Ea poate fi traita ca o „diferenta specifica“ in interiorul unor retele plurale (eventual planetare) de identitati.
As zice ca intelectualul, omul de cultura roman are in sfarsit putinta sa se defineasca si altfel decat etnocentric. „Esenta“ lui nu se afla undeva in afara lui, in illo tempore, ci se manifesta in persoana lui, e actualizata in sine insusi aici si acum. Fara sa-si renege apartenenta la spatiul cultural de origine, el poate sa recunoasca deschis ca nu-l mai intereseaza sa fie doar un scriitor, artist, sociolog, fizician, filosof etc. „national“, ci intentioneaza, doreste, are curajul sa apartina si „mediului international“ al profesiei sale.
Fie ca ramane acasa, fie ca emigreaza, fie ca face naveta intre culturi, intelectualul roman are deci dreptul si posibilitatea sa se raporteze direct la o cultura globala, pe cale de survenire. Prin retelele de institutii trans-nationale si prin social media care integreaza accelerat regiunile lumii, o noua „piata mondiala“ a ideilor, stilurilor, a formulelor culturale, independenta de guverne si state, e cea care incepe sa negocieze si sa impuna valoarea reala de schimb, deci universalitatea transfrontaliera a productelor intelectuale locale (asemenea pietelor financiara, economica, de comunicatii…). Acest nou fel de universalitate e probabil remediul cel mai eficace impotriva oricarui fel de cultura locala manipulata (cultura oficiala, de stat, a unui partid, a unui grup de presa, a unui grup religios etc).
Sigur, asta nu exclude sau impiedica participarea intelectualului roman la cultura locala; dimpotriva, el pleaca din ea spre a se intoarce in ea. Dar, pus in fata acestei enorme deschideri si inevitabile integrari transnationale, intelectualul autohton are dreptul sa afirme acum ca tocmai tensiunea dintre cultura nationala si cultura globala – iar nu, de pilda, antagonismul dintre sat si oras, dintre tehnica si spiritualitate ori dintre cultura si civilizatie etc. – constituie pentru el provocarea cea mai urgenta si mai productiva.