Boyle isi muleaza entuziasmul pe scenariul matematic al lui Aaron Sorkin, care extrage din carte doar trei momente: 1984 – lansarea lui Apple Macintosh, 1988 – lansarea computerului NeXT si 1998 – lansarea iMac. Li se adauga cateva foarte scurte flashback-uri si mici introduceri pentru actele doi si trei, rezumand ce s-a intamplat intre timp. Capitolele au loc intr-un spatiu inchis (o sala de spectacol cu dependintele ei) unde cateva persoane importante din viata lui Jobs vin sa-l vada: directoarea de marketing Joanna Hoffman (Kate Winslet), cofondatorul Apple Steve Wozniak (Seth Rogen), CEO-ul Apple John Scully (Jeff Daniels), team developer-ul Apple Andy Hertzfeld (Michael Stuhlbarg), fosta iubita Chrisann (Katherine Watersone) si fiica Lisa (interpretata de Makenzie Moss, Ripley Sobo si Perla Haney-Jardine). Mai multe fire narative se innoada de la un capitol la altul. Pe scurt, ele tin de relatia lui Jobs cu fiica pe care n-a recunoscut-o decat tarziu si de relatia sa cu prietenii si colegii de la Apple – minata de individualismul, perfectionismul si rigiditatea lui Jobs, care a crezut (pana la un punct) doar in propriile versiuni asupra realitatii.
Dupa tone de filme biografice care aglomereaza detalii si trec de multe ori ca rapidul prin viata cuiva fara a-i detecta firul rosu, cum se spune, dar cu pretentia ca au bifat tot (deci ca sunt obiective), Sorkin face din cateva date o poveste „parte pentru intreg“ in care eroul se lasa cunoscut nu exhaustiv si nici macar printre randuri, ci mai ales prin marile spatii goale dintre ele. Sorkin (de)scrie un cub perfect (vezi cubul lui Jobs, calculatorul NeXT imaginat la milimetru). Cubul lui Jobs arata impecabil, dar n-avea sistem de operare. Cubul lui Sorkin & Boyle e o retea de dialoguri construite in jurul unor elemente de baza si al unor elipse pe care le umple, sistemul de operare fiind, probabil, insusi spectatorul care trebuie sa termine constructia folosind cunostintele, parerile si empatia lui.
Filmul nici n-are actiune propriu-zisa, doar dialoguri. Nu vedem ce se intampla in cadrul acestor lansari unde actionarii aclameaza ca la meci. De fiecare data, taietura e abrupta odata ce Jobs ajunge pe scena – cu o singura mica diferenta, la final, care da un fel de happy-end filmului. Dar o biografie, pare sa spuna filmul, nu este despre fapte, ci comentariul asupra lor, ecoul lor, punctul de vedere al celorlalti. Persoana reala care inspira o biografie poate fi si in acelasi timp nu poate fi asa cum il vad ceilalti. Noi nu vedem ce a facut/face Steve Jobs, ci comentariul lui sau al altora despre ce a facut/face el. Transformarea lui Jobs dintr-un inovator genial, dar fara inima, intr-o persoana empatica nu are loc intr-un plan vizibil, insa o simti mai ales in spatiile goale. Probabil ca Steve Wozniak asta a simtit cand a spus, dupa ce a vazut un rough cut, ca i s-a parut ca-l vede pe adevaratul Jobs. Asta e cel mai mare compliment pentru un biopic, desi exista comentarii cum ca filmul ar fi o fictiune cu radacini in real, nu un biopic. Puneti aceasta declaratie fata in fata cu altele care spun ca portretul e incomplet si rauvoitor.
Sorkin, Boyle si toata distributia in frunte cu Michael Fassbender reusesc, de fapt, ceva rar – sa faca in acelasi timp un portret obiectiv, unul respectuos, dar si un „iWorship“ (cum scrie „The Guardian“). Filmul are capacitatea sa fie in acelasi timp rece ca gheata / fierbinte, departe de subiect, in metatext/suficient de aproape cat sa vada conturul eroului topindu-se in povestea oricui. La final, cel putin in cubul terminat de mine, nu mai exista Jobs inovatorul genial, ci un om care face pace cu trecutul. Aceasta nuanta paradoxala, jucausa si, in acelasi timp, ineluctabila probabil ca i-ar fi placut lui Steve Jobs.
Steve Jobs, de Danny Boyle. Cu: Michael Fassbender, Kate Winslet, Seth Rogen, Jeff Daniels