Nu eram familiarizat cu opera prozatorului american, publicata de Polirom cu aproape un deceniu in urma, habar n-aveam cine este si ce inseamna in imperiul vonnegutian domnul Kilgore Trout. Si asa mai departe. Ca sa fim sinceri, nici nu trebuie, de fapt, sa stii toate astea. Caci acest rendes-vous cu Kurt Vonnegut este o nebunie care nu are nevoie de prolog.
Imi dau seama cu netarmurita tristete ca mai exista inca pe lume oameni care nu au citit nici un rand din Vonnegut. Ii compatimesc. Cum as putea sa ii conving de teribila greseala in care persista? As putea?
In chestiunea cartii Micul dejun al campionilor as mentiona acest fragment din „New York Times“: „Micul dejun al campionilor (…) scoate la iveala ca pe banda toate nemultumirile legate de America si le face sa para proaspete, amuzante, socante, pline de ura sau adorabile“. Sau acest fragment din „Time“: „Vonnegut este George Orwell, doctorul Cagliari si Flash Gordon, amestecati laolalta intr-un singur scriitor – un savant dement, caraghios, dar de o inalta tinuta etica“. Sau – mai degraba – mi-as lua libertatea sa nu recurg la nici unul dintre aceste citate lamuritoare, caci care ar mai fi contributia mea?
Ar trebui sa va spun ca Micul dejun al campionilor se mai numeste si La revedere, trista zi de luni. Imi place mai mult aceasta varianta de titlu, asa ca am ales sa o folosesc si in susul acestui text, dupa cum ati putut deja constata.
Exista scriitori care nu au ce face cu realitatea – nu le ajunge. Realitatea e o gluma, e un moft, e o baza oarecare pe care ei isi pot inalta turnurile unei imaginatii fara limite. Un astfel de scriitor este si Kurt Vonnegut.
In Micul dejun, scriitorul de romane si povestiri SF Kilgore Trout da de Dwayne Hoover, dealer de masini Pontiac, care inclina sa-si reprezinte „fiintele omenesti ca pe niste eprubete imense, de cauciuc, in care bolborosesc niste reactii chimice“. Dwayne Hoover ia drept realitate fictiunile lui Kilgore Trout si ajunge sa creada ca toti oamenii sunt roboti care au o utilitate doar in raport cu el. Totodata, el, Hoover, este singurul din univers care are liber-arbitru. E, deci, dement.
Pe finalul acestui volum care abunda in ironie, autoironie si developeaza credinte puternice despre razboi, sex, rasism, iubire, politica, ecologie, deci despre tot ce conteaza la specia om, lui Kilgore Trout i se ofera nesperata sansa de a-l intalni pe Kurt Vonnegut insusi.
Poftim, dezvaluire: intr-un acces de generozitate, Kurt Vonnegut il elibereaza pe acest credincios personaj al cartilor sale.
Ce este fascinant la Vonnegut este aceasta inepuizabila putere de a inventa povesti pe care sa le puna in contul lui Trout. Preferata mea ramane una care se numeste „Tampitul care danseaza“. Si aceasta este – ne avertizeaza Vonnegut – despre imposibilitatea tragica de a comunica. Ce se intampla? O creatura de pe o farfurie zburatoare ajunge pe Pamant, unde urmeaza sa le dezvaluie oamenilor care e treaba cu vindecarea cancerului si eradicarea razboaielor. Pe planeta de pe care descindea dumnealui, localnicii comunicau dansand step si tragand parturi. Incearca sa transmita pretioasele informatii de care dispune si pamantenilor, utilizand cele mai grozave parturi, dansand cel mai indracit step. Zadarnic. Este ucis prin lovituri in cap cu o crosa de golf. Cam asta e situatia cu scriitorul Trout, inventat de scriitorul Vonnegut. Fantastic, fantastic, fantastic, adevar va spun voua.