Cand s-a renovat cladirea Postei Mari din oras, in trotuarul din fata cladirii s-au incastrat niste reflectoare ce lumineaza noaptea cladirea de jos, invaluind-o intr-un alb rafinat. Mai exact, luminau cladirea, fiindca intre timp cateva reflectoare s-au defectat, sticla ce le acoperea s-a spart, iar de inlocuit nu le-a inlocuit nimeni. In schimb, ca sa nu calce oamenii in gropile de reflector rasarite in trotuar, gaurile au fost carpite cu niste bucati de tabla groasa si ruginita. C-asa se face.
Tot in Timisoara, intr-una dintre pietele centrale ale orasului s-au instalat acum cativa ani alte reflectoare, care luminau copacii de-acolo. Nu intrebati de ce trebuiau luminati copacii, fiindca nu stie nimeni. Tot acolo s-a amplasat si un monitor de informare publica, un cilindru metalic cu ecran si tastatura, unde puteai cere indicatii si informatii turistice despre oras. Puteai, dar nu obtineai, fiindca monitorul n-a apucat sa functioneze. Toate s-au instalat cu un an sau doi inainte ca piata respectiva si intreg centrul vechi al orasului sa intre intr-o renovare de anvergura deja anuntata, asa ca in scurt timp si monitorul, si reflectoarele (si copacii) au fost rasi de pe fata pamantului. De ce s-au mai cheltuit bani pentru ceva despre care se stia ca n-o sa dureze? De-aia. C-asa se face.
Asa se face peste tot. In intreaga tara s-au construit la intamplare sute de sali de sport, care folosesc acum ca depozite sau se darama, fiindca nimeni nu le intretine. S-au renovat sosele si s-au dat in folosinta gata stricate. S-au inaugurat autostrazi care s-au surpat dupa cateva saptamani. Intre timp banii s-au dus. S-au dus pe sute, mii de alte proiecte de acelasi fel, inutile, prost facute sau nefunctionale, dar care au fost trecute la categoria „modernizarea Romaniei“. Si, desigur, cineva a castigat bani frumosi, iar altcineva – de obicei cetateanul roman generic – i-a pierdut.
In satul mamei, primaria a castigat un proiect de finantare cu bani europeni pentru instalarea unei retele de apa curenta. Intre timp proiectul s-a incheiat, reteaua de apa s-a dat in folosinta si, evident, nu prea functioneaza. Adica functioneaza o zi sau doua pe saptamana, dar numai pentru satenii care locuiesc in vale. La deal apa nu urca nici macar cu bani europeni, asa ca fiecare om s-a descurcat cum a putut: de obicei cu hidrofor sau pompa de apa. Insa pe hartie satul figureaza drept unul dotat cu apa curenta, asa ca nici vorba sa se mai repare ceva din ce s-a facut prost. Din ce bani? Doar in acte totul arata bine.
Daca tot vorbim atat de identitatea nationala, asta mi se pare mie ceva cu adevarat romanesc – poate nu exclusiv, dar cu siguranta tipic romanesc. Nu suntem in stare sa ducem ceva pana la capat, iar daca, printr-o minune dumnezeiasca, facem ceva cu cap si coada, nu trece mult pana se alege praful de tot, fiindca nimeni nu se mai ingrijeste de un lucru care, gata, s-a facut, ce sa ne mai batem capul cu el? Noi trebuie sa facem mereu totul de la zero si, de obicei, sa facem prost, ca sa o putem lua iarasi de la zero. Nu-i de mirare ca ne-am ales un mit intemeietor precum cel al mesterului Manole. Numai ca Manole si-a terminat manastirea. Din cauza asta si umbla vorba ca n-a fost totusi roman adevarat.