Imi plac unele piese, cativa jazzmeni, cateva discuri. Dar – si n-am alt cuvant – ador integral muzica lui John McLaughlin. Jazz, jazz-rock, fusion sau world music, toate etichetele puse pe ce-a compus McLaughlin, si compune inca la 74 de ani, par inutile. Unii oameni sunt degetele cu care Divinitatea canta la ce instrument nimereste. Vremii noastre, de prin 1965 incoace, i s-a potrivit chitara electrica. Hendrix, Clapton si-alti „eroi“ au scos din doze tot soiul de sunete, aratand ce poate instrumentul. John McLaughlin face sa auzim cum se joaca, rad si murmura Zeii.
Black Light (2015, Abstract Logix), cel mai nou esantion sonor din lumea celor care si cuvanta, si canta, beneficiaza de aportul muzicienilor cooptati de McLaughlin in The 4th Dimension: Gary Husband, claviaturi, percutie; Etienne Mbappé, bas; Ranjit Barot, tobe si voce. (Trebuie precizat ca partea vocala nu inseamna text, ca in destule piese de jazz, ci numai o improvizatie onomatopeica, binecunoscutul scat de coloratura.) Sunt opt compozitii semnate John McLaughlin, cu durata intre 4 si 6 minute, ce ni se par cunoscute de undeva, deoarece configureaza dinamic universul in care ne regasim fara povara trupului. Modest, fara efuziuni de lautar chitit sa-si vanda marfa, McLaughlin spune ca muzica lui este reflectarea lumii sale interioare. Putem sa-i dam crezare, sau nu, cand atribuie unei piese ori alteia caracteristici extramuzicale, trimiteri aluzive la starea lumii actuale, la incidente particulare sau idei filosofice generale. Dreptul autorului sa-si justifice inspiratia; dar e o treaba complet gratuita, daca nu si neproductiva. Muzica n-are nevoie de explicatii, iar John se preface ignorant doar din ratiuni publicistice, fiindca nu toata lumea de azi are timp sa invete alfabetul receptarii si logaritmul emotiei. Uneori, nici oamenii cu educatie superioara nu pricep extazul produs de-o piesa ca, sa zicem, „Being You Being Me“. Probabil sunt utile cuvintele lui McLaughlin: „«Being You Being Me» comes out of an experience of seeing the One in the many“. Hm!
Sa scriu aici propozitii, fraze, paragrafe „zugravind“ ce este de nespus? E ridicol! Fie-mi iertata privirea pe care o intorc spre mine insumi, incercand sa redau ce se petrece cand ascult aceasta muzica magnifica. In fond, stie tot audiofilul si orice muzician autentic: daca sinele ascultatorului nu vibreaza, fie si-n raspar cu ritmul, auditia este zadarnica! (Hm-hm!) Partea buna – si pentru asta se fac inregistrari pe diferite suporturi, redate cu mai multa sau mai putina acuratete – vine din posibilitatea reascultarii aceleiasi piese, de cate ori se simte nevoia sau placerea, cu fidelitate continuu imbunatatita, conform evolutiei tehnice. Nu oricine ajunge oricand la concertele muzicienilor preferati. Cateodata, prezenta in sala, in club sau pe stadion e bruiata de factori imprevizibili. Alteori, nu functioneaza instalatia de sunet sau se petrec accidente. Pentru mine, a pune pe platan vinilul cu Inner Mountain Flame sau cu Birds of Fire a capatat valentele unui gest ritual. Cand ma rasfat cu Mahavishnu Orchestra & John McLaughlin, imbrac hainele de sarbatoare, ca Machiavelli cand se aseza la biroul de scris, opresc telefonul, interzic accesul in camera, insa deschid geamurile si dau volumul amplificatorului la cat suporta boxele. In minutele acelea port dialoguri mute cu Divinitatea!
Am avut norocul sa ascult, la 17 ani, discurile sus-amintite, la Biblioteca Americana, in conditii excelente. Noaptea de 15 mai 2008, cand John McLaughlin a concertat in Bucuresti, a fost cea mai frumoasa dintre nopti. Muzica a inflorit atunci in mine ca dragostea in lumina, dandu-mi senzatia ca sunt nemuritor!
Galerie foto
