Acum ca v-am atras atentia, sa revin la Romania. Mi-ar fi placut sa apelez la cifre, dar ele nu exista deocamdata.
In privinta spectacolelor, 2015 se caracterizeaza la noi prin marea varietate estetica, stilistica, de productie, dar nimic iesit din directiile deja stiute. E, practic, imposibil sa desemnez un cel mai bun spectacol, lista celor care mi-au atras atentia fiind, din fericire, destul de lunguta. Dintre ele, ma opresc la dipticul lui Radu Afrim realizat la Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu, cu Girafe Fabula urbana #1 si Bizoni Fabula urbana #2, de Pau Miró. Regizorul nu mai lucrase cu trupa sibiana, recunoscuta pentru performantele ei artistice, iar acum a pus in scena doua dintre textele trilogiei scrise de catalanul Miro. De fapt, si Radu Afrim a facut la Sibiu o trilogie de autor, daca ar fi sa cuprind si Tattoo de Igor Bauersima si Réjane Desvignes, a carei premiera a avut loc la finele lui 2014, la sectia Germana a TNRS din Sibiu. Afrim a avut inca un an foarte activ, pregatind Girafe si Bizoni, la Sibiu, Tihna de Attila Bartis, la sectia maghiara a Teatrului National Targu-Mures, Intre noi e totul bine de Dorota Maslowska, la Teatrul National „I.L. Caragiale“ din Bucuresti, si Family affairs de Rosa Liksom, la Teatrul Odeon din Bucuresti. Iar in februarie 2016, regizorul de teatru cu cel mai numeros fan club din Romania isi invita admiratorii la doua noi premiere, pe care le-a pregatit, partial, in 2015.
Cea mai nefasta operatiune „creatoare“ a anului trecut am descoperit-o in montarea lui Mircea Cornisteanu de la Teatrul National „Vasile Alecsandri“ din Iasi, cu O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale. Flagranta autoplagiere a productiei realizate de regizor la Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova, unde la vremea aceea era si manager, spectacolul a facut sa-mi incep anul cu o polemica, necesara, despre copy/paste-urile din teatrul romanesc. Documentarea a dat la iveala o adevarata moda la unii regizori de a monta aceeasi versiune a unui text in cat mai multe institutii, pe contracte de drepturi de autor substantiale. Obicei mai vechi, cunoscut, dar tratat in silentio stampa, acceptat tacit de manageri din diverse motive, unele obscure, altele pecuniare, sistemul acesta este evident pagubos in plan creativ si trebuie combatut.
Si chiar daca practicile colaborative castiga teren, regizorul continua sa ocupe pozitia centrala in configuratia de creatie care aduce succesul. In Romania, la fel ca in anii precedenti, regizorii bine cotati (cei care prin nume si inventivitate atrag spectatori, selectii la festivaluri si intrarea in palmarese) lucreaza foarte mult, in mod frecvent patru-cinci noi productii anual. In Franta, de exemplu, un omolog semneaza, ca medie, un spectacol la doua sezoane. Din mai tanara generatie de creatori, au avut un 2015 foarte bun Bobi Pricop, Bogdan Georgescu, Catinca Draganescu.
Dintre scenografi, l-am urmarit cu interes profesional pe Adrian Damian, un artist care a continuat sa uimeasca prin decorurile sale animate, care se dezvaluie pe parcursul spectacolului, care joaca odata cu actiunea dramatica si cu actorii. Si cu obiectele inteligente care, din simple elemente de decor ori recuzita, capata putere de simbolizare. In 2015, Damian a semnat partea plastica a creatiilor Tihna de Attila Bartis (Teatrul National Targu-Mures, sectia maghiara), 12 oameni furiosi de Reginald Rose (Teatrul National Cluj-Napoca), Vertij (Teatrul Municipal „Aureliu Manea“ Turda), Recviem pentru un spion de George Tabori (Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca), Meteorul de Friedrich Dürrenmatt (Teatrul National Timisoara), Cantareata cheala de Eugen Ionesco (Teatrul National „Vasile Alecsandri“ din Iasi). Si a inceput alte doua proiecte, unul la Ploiesti si altul la Bucuresti, care au intalnire cu publicul in foarte scurt timp.
In planul coregrafiei, cea mai interesanta figura a anului trecut este Andrea Gavriliu, actrita pasionata de dans, care a evoluat spectaculos in aceasta directie. Pentru ea, ultimele 12 luni au insemnat creatia a cinci spectacole, unele de autor, altele in care si-a asumat partea de expresivitate corporala, in unele evoluand si in distributie. Depasindu-se pe ea insasi, demonstrand ca forta de expresie a corporalitatii este foarte puternica, numele ei a urcat pe afisele de la Hotel PM (Teatrul German de Stat Timisoara), Vertij (Teatrul Municipal „Aureliu Manea“ Turda), Dezorient Express (Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad), 3 ore dupa miezul noptii (Teatrul „Tony Bulandra“ din Targoviste), Dansand in noapte (Teatrul Dramatic „Sica Alexandrescu“ Brasov) si Hyokkori Hyotanjima (regia Kushida Kashuyoshi, la Theater Cocoon din Tokyo).
La nivel de institutii, anul teatral 2015 a adus si bune, si rele. La rele, trebuie mentionata inchiderea Teatrelor Nottara si Foarte Mic din Bucuresti, ca efect al Legii 282/2015, care stipuleaza, in principiu corect, dar fara sa anticipeze urmarile, interzicerea aglomerarilor de persoane in interiorul cladirilor cu bulina, adica acelea evaluate ca nerezistand la un viitor cutremur. Legea aceasta seamana putin cu povestea drobului de sare din povestile lui Ion Creanga. Vreme de doua decenii nu s-a facut absolut nimic in aceasta privinta, iar acum prima masura este evacuarea, autoritatile gandindu-se la ce grozavie s-ar putea intampla daca… Numai ca lucrurile nu se schimba nici cu daca, nici cu parca, ci doar prin actiune. Deocamdata, nu se poate preciza pentru cat timp trupele de la Nottara si Foarte Mic vor juca in alte spatii, adaptandu-si productiile, mergand acolo unde le asteapta publicul. Cei de la Nottara vor fi gazduiti de Cotroceni, Cercul Militar si sala de la ArCub. Cei de la Foarte Mic inca se afla in cautarea unor variante optime.
Iar la bune, mentionez deschiderea unui nou teatru, Teatrul Municipal „Matei Visniec“ din Suceava, care confirma interesul autoritatilor locale pentru arta vie, pentru nevoile culturale ale unei comunitati ce intelege rostul pe termen lung al creatiei si efectele sale benefice asupra cetatenilor. Desi inca la inceput, in faza cautarilor si definirii unei misiuni artistice si a unei identitati estetice clare, asezamantul are sansa sa devina un centru activ.
Privind in survol anul teatral romanesc 2015, nu sesisez transformari radicale ori tendinte inovatoare extraordinare. Cele doua segmente de sezoane scenice pe care le-a cuprins se inscriu fara sa iasa din rand intr-un sir precedat de altele asemenea: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Si cum n-ar fi rau sa fie si mai bine, sa privim cu incredere spre 2016. Atuul sau e ca are o zi in plus fata de 2015, zi care poate face diferenta!
Galerie foto
