La ora recapitularii anuale, am hotarat sa nu mai trec in revista aparitiile anului in proza. Nu ca nu ar exista carti cel putin meritorii. Cel putin viitorul clasic Solenoid de Mircea Cartarescu, textualismul jucaus al lui Serban Alexandru din Un inger, un caine, o imagine sau cel dramatic-confesiv al lui Constantin Pricop din Noua educatie sentimentala, pilulele lui Florin Lazarescu din Intamplari si personaje si experimentul Fasii de rusine al debutantului Cristian Fulas, tentativa de fresca realista postcomunista a lui Cristian Teodorescu din Soseaua Virtutii si dezbaterea interioara din Casnicie de Dan Coman merita mentionate si recomandate. Mai interesant mi se pare totusi ce se intampla in poezie, domeniu marginalizat, ocolit de publicul temator de frumusetea dificila, dar cu o dinamica extraordinara si cu poeti remarcabili, care scriu, nu se incurca.
In afara de reeditari importante (Sesto Pals, Sasa Pana, Cristian Popescu, toti la Tracus Arte), evenimentul de prestigiu aici este acela ca Emil Brumaru a publicat volumul V de Opere: Crepusculul civil de dimineata, cu peste 400 de inedite brumariene dintr-o noua si prospera varsta a poeziei sale, care imbina tristetea cu nerusinarea, decaderea organicului cu jubilatia descoperirii de noi delicii tactile. Poemele sale sunt frumoase si parsive, punand in comunicare fiorul thanatic si excitarea libidinoasa cu o maiestrie uluitoare; in Doina, voluptatea gustului de „clei de prun“ e evocata cu perfide elogii…
Mariana Codrut a dat, cu Hiatus, un volum care ii definitiveaza – ca sa zic asa – profilul poetic. Este aici o poezie care se elibereaza de chinuita consecventa cu sine („conceptia despre lume si viata“) si se transforma in intransigenta necesara, cu acceptarea cruzimii oricarei morale si cu deschidere catre frumusetea paradoxala a lumii, ca aici: „fundamentalista cum sunt, doar soarelui ii iert jumatatile de masura. Numai in fata operei lui ma plec pan’ la pamant: nu termin sa ma mir cum moseste el copacul din uterul unei seminte“. In Casa scarilor, Ion Pop adanceste tema sa livresca, traind-o dramatic, navigand printre citate clasice si dialogand cu mortii, luand invocarea vocilor scriitorilor ca pe un simptom al existentei intarziate. Svetlana Carstean a publicat al doilea sau volum, Gravitatie, un poem al inradacinarii in tarana prin parintii care mor si prin copiii care cresc. Versurile sunt eliptice si solemne, o tesatura de imagini sarace, care se insira ca margelele pe ata, expresive laolalta mai mult decat separate.
In Putin sub linie, Robert Serban scrie versuri casnice, despre fericirea familiala punctata de nelinistile omenesti, cu infiorari subite de grija si tandrete. Este o carte frumoasa, o poezie compusa din emotii care refuza temperaturile excesive. Si tot o poezie „de familie“ a dat si Radu Vancu in 4 A.M. Cantosuri domestice, unde autorul mixeaza amintiri dureroase cu fericiri contemporane si interpreteaza mereu, psihanalist frenetic, toate gesturile din lumea inconjuratoare ca un simptom al propriilor obsesii. Marturisind, cartarescian, ca scrie poezii „cum tes gospodinele goblenuri“, Vancu transforma banalul si domesticul in teritoriul unei halucinatii frenetice. Desi tot o carte a familiei, Colonia fabricii de Moni Stanila e de fapt povestea unei dinastii care intemeiaza o lume si-i reproduce istoria. Indrazneala volumului e sporita de prezenta documentelor, ca arhiva si ca maniera stilistica, care introduc o atmosfera sobra si dau poetei un aspect de luptatoare eficienta pentru memorie.
Poate cel mai fain (cu siguranta cel mai cool) volum al anului este Cerul senin de Stefan Manasia, un douamiist pur si dur, de un estetism adesea cinic si plin de forta. Lumea lui e „o lume zombie excavata recent,/ pierduta-ntre lujeri si daramaturi“, iar ruinele pe care le trece in revista in cartea de fata sunt numeroase, inventariate cu un fel de orgoliu. Detasarea sfidatoare a lui Manasia este, de-acum, marca inregistrata. Un asteptat comeback a fost Aparenta naturalete a vietii de T.S. Khasis, carte valoroasa, completand mixul de confesiune masochista, mizerabilism existentialist si locvacitate afazica cunoscut de la debutul poetului, de acum zece ani. O foarte frumoasa reusita care califica, si ea, anul trecut drept unul foarte bun pentru poezie. In imediata proximitate il mentionez si pe Dmitri Miticov cu volumul sau Dmitri: genul cinic, autor hiperlucid, care afecteaza o rezerva de principiu fata de limbaj, tocmai pentru a-l manipula mai eficient in variantele sale neologic-stiintifice, surprinzator de incarcate de emotie totusi. Douamiismul e bine sanatos si produce ce e mai bun in poezia contemporana. Dintre debutanti, am citit-o cu interes pe Aura Maru, o poeta deja foarte buna si cartografa de identitati dilematice, de pe Nistru pana pe raul Hudson. Semne bune!