Cu exceptia eseurilor lui Horia-Roman Patapievici din Partea nevazuta decide totul (Humanitas) – care a beneficiat de o generoasa promovare – nu cred sa fi trecut o alta carte de eseuri in prim-planul interesului general. Abia spre finele anului, tomul lui Mircea Anghelescu, Lana de aur. Calatorii si calatoriile in literatura romana (Cartea Romaneasca), si, cu siguranta, consistentul volum al lui Mircea Martin, Radicalitate si nuanta (Tracus Arte), ar fi revigorat dezbaterile. Romanul a cules toti laurii, reusind sa dea senzatia ca, iata, nu doar cantitativ, ci si valoric, proza contemporana poate concura in sfarsit cu realizarile promotiilor din epoca interbelica si din anii saizeci. Ultimul roman al regretatului Alexandru Vlad, Omul de la fereastra. Roman cu Anexe (Charmides), in ciuda verdictelor asimetrice, ramane unul exceptional. Din pacate, aproape inexistent in cronicile anului trecut. Alexandru Vlad prezinta arheologia unei mosteniri multiple, ideologica, psihologica si genetica, rezultand un roman ancheta despre cum dezvrajirile culmineaza cu cea mai teribila forma de dezumanizare: pierderea inocentei. A doua surpriza a anului vine din partea lui Mircea Cartarescu, cel care a pastrat o discretie tiranica in privinta noului sau roman pana aproape de publicare. Despre Solenoid nu poti scrie nimic fara sa folosesti cuvinte mari. Capodopera, hipnotizant, indefinibil, magistral, unicat etc. Sunt cuvinte pe care le veti intalni, cu siguranta, in viitoarele cronici. Dupa trilogia Orbitor, Mircea Cartarescu a lucrat, se vede bine, cu ambitia depasirii celui mai ambitios proiect al sau. Solenoid reconstituie microstructurile labirintului interior, urmarind un Graal niciodata descoperit cu adevarat: arhitectura abisului. Tot un labirint, de asta data extravagant, a prelucrat Ion Iovan in MJC (Polirom), redandu-l pe Mateiu Caragiale in prelungiri mai autentice decat orice document biografic. Moartea lui Siegfried (Cartea Romaneasca) de Octavian Soviany este o fictiune istoriografica despre felul cum mitul poate fi inghitit de ideologie printr-o succesiune de pangariri interioare. Tot pe panta decaderii in intimitatea istoriei se gasesc si romanele lui Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogosar (Cartea Romaneasca), Cristian Teodorescu, Soseaua Virtutii. Cartea Cainelui (Cartea Romaneasca), Radu Tuculescu, Mierla neagra (Cartea Romaneasca), Petru Cimpoesu, Celalalt Simion (Polirom) si Nicolae Breban, Jocul si fuga (Contemporanul). Desavarsite prin felul cum redau diverse etape ale istoriei recente, ele se deruleaza in jurul unor antieroi, rezultand o fresca despre laborioasa toxicitate a societatii romanesti. Cu totul altceva sunt romanele Doinei Rusti, Manuscrisul fanariot (Polirom) – povestea de dragoste dintr-un secol excelent reinviat –, Daniel Vighi si a sa Trilogia Corso (Cartea Romaneasca) – un caleidoscop istoriografic –, Dan Stanca, Ghetsimani ’51 (Cartea Romaneasca) – cronica unei aventuri mistice in tesatura miracolului expulzat de lumea contemporana –, si, nu in ultimul rand, Alexandru Sincu si debutul sau fulminant la aproape 80 de ani, La cainele fidel. Jocuri si jucarii (Tracus Arte) – o minunata pledoarie pentru viata ca joc. Aceasta este lista scurta de carti; pe celelalte, sunt convins, le veti descoperi in alte articole retrospective.
Monopolul romanului
