Eveniment al anului incheiat, care a facut sa se vorbeasca despre romani, despre puterea lor creativa, scoala muzicala si, in ultima instanta, de Romania in ansamblu, victoria tanarului violoncelist Andrei Ionita, laureat cu premiul intai la Concursul International Ceaikovski, a ramas si ea cumva circumscrisa doar bunavointei redactorilor postului national de radio.
Ce i s-a intamplat in Rusia ar fi avut „un caracter suprarealist“, comenta voios Andrei Ionita intr-un interviu de la Moscova, in octombrie, pentru canalul de actualitati al radioului roman, ocazie de a enumera si relativ numeroasele sali de concert din strainatate in care a cantat si unde urmeaza sa cante dupa castigarea, in iulie anul trecut, a Concursului Ceaikovski. Daca dirijorul Valeri Gergiev a gasit timp si loc sa-l integreze in programele sale de concert, invitat al Filarmonicii „George Enescu“, nu va fi decat in iunie viitor, aproape la un an dupa succesul sau in Rusia. E adevarat, in primavara lui 2016 va canta cu Orchestra de Tineret, la Bucuresti si Iasi, si apoi, se pare, cu cea a Radioteleviziunii. Tot ce i-au oferit oficialitatile culturale romane pana acum pare sa fi fost o invitatie la un concert dat la… Chisinau, de Ziua Nationala a Romaniei. S-ar spune ca viteza de reactie la Bucuresti este lamentabil de inceata… De un CD de debut, de o promovare internationala si din partea alor sai, nici o speranta. Noroc ca, in calitatea sa actuala, Andrei Ionita nu are nevoie neaparat de ele, fiind preluat in ecuria sa de staruri de o mare agentie de impresariat, Simmenauer.
Artista anului, cel putin in topul meu personal, care are drept unul dintre criterii capacitatea de a face sa iradieze numele Romaniei in lume, as numi-o pe pianista originara din Iasi Raluca Stirbat, care traieste la Viena. Acolo a avut o contributie decisiva la editarea si aparitia apoi la o editura germana a traducerii cartii lui Pascal Bentoiu despre George Enescu. Compozitorul roman a devenit eroul ei de suflet, iar teza ei de doctorat despre muzica sa de pian, mult apreciata de comisia de doctorat, ar fi util sa apara atat in romaneste, cat si in limba germana.
Setul de inregistrari complete ale lucrarilor pentru pian solo de George Enescu, cele trei discuri ale Ralucai Stirbat publicate in toamna de compania germana Hänssler Classic, este singurul eveniment major ce a marcat pe plan international implinirea a 60 de ani de la disparitia compozitorului. O intreprindere deloc facila – si putini stiu cat de greu si cat de costisitor este astazi sa publici un disc atunci cand nu ai in spate o sponsorizare oficiala! –, discurile si interpretarea Ralucai Stirbat s-au bucurat de cateva reactii exceptionale din partea criticilor occidentali.
Unul dintre ei, J.-Ch. Hoffelé, cunoscator al muzicii enesciene, remarca, intre altele, „Descoperire majora a albumului, miscarea de Sonata din 1912, prima forma a primei miscari a Sonatei Op. 24 nr. 1 va face sa intrati in laboratorul compozitorului, unde muzica este prinsa inca in rumoarea visului, iar comparatia cu etapa finala se dovedeste fascinanta…“. „Raluca Stirbat face sa iradieze marea sa stiinta a claviaturii – magistrala in interpretarea pe care o da Suitei Op. 10 nr. 2, prin elanul pe care il pune in Toccata, saturata de timbre, cat si in modelarea atat de delicata a Sarabandei, unde inventeaza culori murmurate in pianissimo: claviatura divagheaza, asemenea lui Enescu, ea se abandoneaza acestei himere de vise…“. „Raluca Stirbat se reveleaza prodigioasa: degete de virtuozitate, joc orchestral, dar mai ales, in spatele intelegerii intime a acestor texte cu o sintaxa atat de complexa, sentimentul ca ea este absolut acasa in acest univers lipsit de norma: ascultati numai Carrillon-ul nocturn.“ Rar s-a scris astfel despre un pianist roman de la vremurile lui Dinu Lipatti si ale Clarei Haskil…
Cunoasterea lui George Enescu incepand cu tara sa este departe de a fi definitiva si am chiar unele indoieli ca personalitatea sa este intr-atat de respectata pe cat o afirma intr-un interviu la Radio Romania Cultural maestrul Cristian Mandeal, in opinia caruia compozitorul ar apartine unei categorii de muzicieni „nu atat de iubiti pe cat de respectati si nu atat de doriti pe cat de respectati“.
Cert este ca, in anul aniversar incheiat, principalele omagii i-au fost aduse de editorii de disc occidentali care au scos la iveala inregistrari uitate din arhive niciodata vizitate de cercetatorii romani. Ma gandesc la pasionatul colectionar german, Michael Waiblinger, care a editat un set omagial de inedite la casa sa Meloclassic (un al doilea este anuntat pentru 2016), la un altul din Statele Unite, Robert Manari, care, impreuna cu compania japoneza Opus Cura, a publicat acetatele inedite pastrate la San Francisco ale unor transmisiuni radio ale concertelor Filarmonicii din New York sub bagheta lui George Enescu in anii 1937-1938, si la Alexis Galpérine si Alain Deguernel si discul lor cu inedite din mostenirea violonistului Serge Blanc, elev al lui Enescu, aparut la Forgotten Records.
Desigur, Casa Radio si cele doua discuri lansate in toamna trecuta, intre care straluceste setul exceptional intitulat „George Enescu. Interpretari istorice din Arhiva Radio Romania“, nu pot fi trecute cu vederea. Numai ca, vesnic impediment, in absenta unei distribuiri in strainatate, gestul omagial ramane izolat, fara sansa de a fi vreodata recenzat si cunoscut pe plan international. Este soarta nedreapta si prost gestionata a arhivelor muzicale romanesti, ce nu se limiteaza doar la inregistrarile audio, ci si la partituri si alte marturii istorice, intr-o lume in care, din pacate, prelucrarea profesionista a mostenirii enesciene (si nu numai) a devenit un soi de afacere privata, in loc sa fie o prioritate culturala de stat, administrata de un Institut de cercetari „George Enescu“, care sa recupereze si sa actualizeze cercetarile remarcabile la vremea lor ale muzicologilor romani din anii ’60-’70 ai secolului trecut…
Galerie foto
.jpg)
