Alfredo Castro si Roberto Farías, doi dintre protagonistii acestui film intunecat, au fost prezenti la Berlin in 2015, unde am realizat interviul de mai jos. Cu o cariera impresionanta, Alfredo Castro a jucat recent in filmul care a castigat Leul de Aur in 2015, Desde alla/ From Afar, debutul venezueleanului Lorenzo Vigas (aratat la noi la Festivalul Les films de Cannes a Bucarest). Roberto Farías face teatru, film si televiziune. Rolul lui Sandokan, barbatul a carui viata a fost distrusa dupa ce a fost abuzat de un preot in copilarie, pleaca de la o piesa jucata de Farías in Teatrul La Memoria, condus de Alfredo Castro. Piesa a fost regizata de Pablo Larraín, care a dezvoltat de aici ideea unui film despre o casa secreta dintr-un orasel de coasta a carui izolare e sparta de mortea suspecta a unuia dintre preoti.
Actorii isi apara personajele, chiar si atunci cand sunt dintre cele mai odioase. Cum ati empatizat cu personajele dumneavoastra?
Alfredo Castro: Personal, nu incerc sa aplic nici un fel de judecata morala personajelor mele. Nu cred ca asta cade in sarcina mea de actor. Am folosit toate resursele necesare ca sa modelez aceste personaje si sa le aduc la viata, dar empatia, antipatia sau simpatia pentru ele nu sunt de natura sa ma intereseze. Prefer, mai degraba, sa ma concentrez pe conflictele prin care trec personajele, pe care incerc sa le duc la un punct extrem pentru a le face sa se manifeste in mod vizibil, si fac asta intr-un mod foarte organic si natural.
Roberto Farías: Eu o sa raspund foarte pe scurt: e ca-n viata. Daca esti intrebat: „E greu sa fii omul care esti?“, nu stii ce sa raspunzi. Ca actor, mergi pur si simplu inainte si-ti faci meseria fara sa te gandesti prea mult.
Alfredo Castro: As mai vrea sa adaug ceva. Cu Pablo Larraín nu discuti niciodata personajele. Actorii intra la vestiar si imbraca hainele personajelor, devin personajele. Asa cum spunea si Roberto, sarcina mea e sa creez o prezenta absoluta a personajului.
De acord, dar se pare ca e nevoie si de o anumita implicare sociala in acest gen de filme. Ma gandesc si la celelalte filme ale lui Pablo Larraín,Tony Manero sau Post mortem. Nu e vorba de a spune orice poveste. Desi personajul central din Tony Manero (2008) il copia pe John Travolta din Saturday Night Fever, critica la adresa regimului Pinochet era evidenta. Post mortem (2010) isi plasa actiunea chiar in timpul loviturii de stat a lui Pinochet din 1973.
Roberto Farías: Da, intr-adevar, e nevoie si de o implicare sociala pentru astfel de filme. Comparatia care imi vine acum in minte e cea cu un cuplu care cunoaste o diversitate de forme de iubire pe masura ce trece prin viata: iubire pasionala, superficiala sau foarte profunda, aceasta din urma fiind si iubirea pe care o am fata de acest film. Se intampla uneori ca scenariul, oamenii cu care lucrezi, regizorul sa fie exact ce trebuie pentru a crea impreuna o opera unitara, cu un spirit comun. Pot spune, deci, ca facerea unui film presupune un act de iubire si un act de credinta.
Alfredo Castro: Si eu sunt de acord cu ce ati spus. El Club este, poate, cel mai politic film pe care Pablo l-a facut pana acum, la modul cel mai direct. E si cel mai contemporan. Cred ca un actor trebuie sa aiba o anumita implicare politica pentru a participa la astfel de proiecte.
Roberto Farías, v-a fost greu sa sustineti acel monolog de la inceputul filmului in care Sandokan povesteste cum a fost abuzat de un preot in copilarie?
Roberto Farías: Monologul e, de fapt, un fragment al one-man-show-ului Acceso/ Acces, pe care Pablo Larraín l-a regizat si al carui protagonist am fost la teatrul lui Alfredo Castro, La Memoria. Elemente din piesa au fost pe urma preluate de Pablo in proiectul la care lucra in acea vreme si care a devenit ulterior El Club. Deci personajul Sandokan exista si eram familiarizat cu el, dar fireste ca mi-a fost greu pentru ca e un discurs narativ foarte dificil. Deja ma aventurasem pe acel teritoriu intunecat, asa ca pur si simplu am luat elemente pe care deja le lucrasem si le-am adus in film. Insa de fiecare data cand l-am spus, am fost afectat.
Ce reactii a provocat piesa in societatea chiliana?
Roberto Farías: Cred ca e important de stiut ca piesa de teatru era conceputa pe baza unor marturii autentice. Sigur ca au intervenit si elemente de fictiune, dar piesa avea asupra spectatorilor un impact mult mai puternic decat il poate avea filmul. La teatru oamenii erau socati, luati prin surprindere, confruntati cu niste situatii neasteptate si, la un moment dat, nu mai vedeau niste personaje pe scena, ci persoane reale. Nu mai erau in stare sa distinga intre personaj si actor. Limbajul era si el foarte puternic pentru ca era un dialect argotic vorbit in cartierele marginase. (Am muncit mult ca sa-l adaptam pentru scena.) La teatru, publicul reactiona permanent, uneori radea si aplauda, alteori se simtea inconfortabil. Nu se intampla des ca o opera sa te ia de guler si sa te scuture bine. De multe ori, cand ne uitam la un film, stim de foarte devreme cum se va sfarsi, dar in cazul acestei piese si al acestui film exista o tensiune primordiala si permanenta care transpare si care ramane pana la sfarsit, si acesta e spiritul piesei si al filmului.
Cum a reactionat Biserica la reprezentarea acestei piese?
Alfredo Castro: Biserica nu a reactionat in nici un fel. Oamenii bisericii nici nu merg la teatru, asa ca au ignorat-o complet. De altfel, in piesa, Biserica nu e reprezentata de nici un personaj. Ea a intrat in schema doar cand Pablo a decis sa faca un film.
Roberto Farías: Piesa se refera si la diferentele mari dintre clasele sociale din societatea chiliana. Numele piesei este Acces, dar ea se refera la inexistenta acestui acces din societate. Inegalitatea dintre clase e foarte profunda in Chile, unde exista spitale pentru bogati si spitale pentru saraci, educatie pentru bogati si educatie pentru saraci etc. Eu, la sfarsitul piesei, ajung sa-i insult pe spectatorii din patura inalta si sa le spun ca habar n-au cum e sa fii sarac si sa nu gasesti un doctor pentru copilul tau muribund sau pe cineva care sa aiba grija de el, ca habar n-au cum e sa traiesti o astfel de viata. La final toti au ovationat in picioare. Poate ca asta e un soi de eliberare, de ispasire; poate ca asta facem, ii provocam pe oameni sa se confrunte cu realitatea cruda.
In film exista un personaj tacut – satul. Singura lui voce e cea a lui Sandokan, altfel nimanui nu-i pasa. Poate ca noua, tuturor, ne e jena sa discutam despre acest subiect care manjeste niste reprezentanti ai gratiei divine cu cel mai abject comportament mundan. Poate ca satul suntem noi, iar noi nu doar ca nu cerem sa se faca dreptate, dar nici nu vrem sa stim adevarul.
Alfredo Castro: Asa este. Nu mai avem ce adauga.