Spuneati intr-un interviu din 2008 ca teatrul poate provoca revolta, mai ales intr-o dictatura. Cum judecati oamenii care mai calca astazi in salile de teatru? Mai pot fi incitati la fel de jocul actorilor sau e doar o defulare de cateva ore din cotidian?
Eu cred ca oamenii in ziua de astazi cauta teatrul ca un loc de refugiu intrucat sunt intoxicati de televizor, de alte ecrane (mici si mari) care ne invadeaza viata, precum si de delirul general al mediilor de informare care privilegiaza in general un spectacol de proasta calitate. Si chiar daca teatrul nu mai este un loc de rezistenta politica (asa cum a fost cazul in Romania si in alte tari ale lumii comuniste), el este un loc care rezista impotriva noilor forme de spalare pe creier.
Privind cartile care se vand astazi, consumul de carte din Romania si trendul (nu neaparat localizat pe Romania) de consumerism, mai este literatura „buna la toate“ cum spuneati intr-un interviu ca era in perioada comunismului?
Nu, romanul si literatura in general nu-si mai asuma astazi, cum era cazul in anii cand am inceput sa scriu eu, misiunile stiintelor sociale (ale sociologiei, ale psihologiei, ale istoriei, ale filozofiei). A fost o vreme cand anumite revendicari istorice nu se puteau face decat printre linii, in romane… Acum istoricii pot spune tot ce doresc, repune in cauza cum doresc anumite pagini ale istoriei nationale si universale. Dar literatura ramane instrumentul cel mai fin de detectare a umanitatii in om, a pulsiunilor sale ascunse, a contradictiilor sale si a multiplelor sale fatete. Nici o alta disciplina nu poate fora mai adanc in fiinta omului decat literatura.
Credeti ca daca v-ati fi nascut astazi, fara greutatile pe care le impunea comunismul si a limitarilor impuse atunci de cenzura in exprimarea artistica, v-ati mai fi indreptat catre dramaturgie?
Da, si as fi ajuns poate si mai departe pentru ca as fi debutat, poate, la timp, adica la 20 de ani si nu la 30… Si mai ales astazi n-as fi avut poate nevoie sa scriu in alta limba ca sa-mi fac un loc, in sfarsit cultura romana poate trimite in strainatate autori care se afirma normal, intai in Romania, inainte dea fi cititi si pe alte meridiane. Acest joc al scenariului posibil daca ne-am fi nascut in alta epoca are insa limitele sale. Eu sunt eu, Matei Visniec, numai pentru ca am cunoscut comunismul si apoi libertatea, numai pentru ca am scris in doua limbi, numai pentru ca am navigat intre doua culturi, numai pentru ca frustrarile din vremea comunismului m-au obligat sa abordez teme care sunt ale mele, incarcate de poezie, luciditate, reflectie, denuntare, indoiala, speranta si putina tristete…
Dupa atatia ani petrecuti in capitala Frantei, va mai ascunde aceasta secrete? Va mai surprinde? Cum arata „Parisul lui Matei“ pe care au incercat sa-l surprinda colegii de la TVR?
Filmul pe care l-am realizat cu Andreea Stiliuc si cu Relu Tabara este un exemplu de parcurs atipic, altfel spus afectiv, prin sfera mea pariziana intima, acolo unde nu patrund turistii, dar unde pot invita acum marele public. Pot sa va spun ca acest film documentar imi este foarte drag pentru ca l-am facut in stil impresionist, fara scenariu, din fuga, improvizand, eu vorbind tot timpul si Relu filmand tot timpul (sub ochiul ager si inteligent al coordonatoarei noastre de happening Andreea). Ea este insa cea care a construit pana la urma o poveste din toata materia abundenta filmata de Relu Tabara si comentata de mine. Experienta a fost sublima si cred ca vom reincepe si pe alte teme. Dar revin la intrebarea dumneavoastra: da, Parisul are inca secrete si le descopar noi fatete in fiecare zi. Parisul este un oras deschis sau subtil, generos, dar nu ti se deschide dintr-odata, familiar, dar plin de surprize.
S-a recules integral capitala dupa evenimentele teroriste din ultimii ani? Dincolo de autoritati, se resimte o schimbare a comportamentului la nivelul francezului de rand?
Parisul a reinceput sa traiasca, dar in luna decembrie si la inceput de ianuarie s-au cumparat mai putine carti si salile de spectacole n-au mai fost asa de pline. Polemicile in jurul fenomenului terorist continua, un gust amar pluteste in jurul multor monumente unde prezenta politistilor si a militarilor este mai vizibila decat oricand. Ceva din romantismul si exuberanta de pana acum s-a mai atenuat, dar parizienii nu se vor lasa striviti. Arta lor de a trai este dusmanul numarul unu al integrismului, si tocmai de aceea parizienii si francezii in general nu vor renunta la ea.
Ce vor regasi iesenii din teatrul poetic al secolului trecut in piesa Cabaretul cuvintelor?
Vor descoperi ca poezia nu moare si ca nici nu are varsta.
Cum arata „republica cuvintelor“ pe care ati gandit-o dumneavoastra in viziunea regizorului Ovidiu Lazar?
Cuvintele sunt atomii din care este formata lumea mea, cea in care respir de cand am descoperit ce inseamna literatura. Scriind de aproape 50 de ani cuvinte, am inceput nu doar sa le iubesc, dar si sa le imaginez ca pe niste fiinte vii intr-o cetate, intr-un fel de republica utopica. Pentru mine, cuvintele au temperament si personalitate, pot fi perfide sau dictatoriale… In orice caz, sunt locuit de cuvinte la fel cum pestii locuiesc un ocean. Cuvintele circula liber prin corpul meu, prin sangele meu, prin creierul meu, dar si prin visele mele… Traind cu ele secunda de secunda, le-am lasat sa ma sculpteze, sa ma modeleze, sa ma initieze in misterele lor, in ceremoniile lor secrete… Cuvintele au taine pe care le spun doar cand se simt ele bine, confortabile, iubite… Cuvintele s-au si amuzat uneori cu mine, ba m-au si pedepsit. In ultimii 27 de ani am trait din jurnalism, deci din cuvinte scrise zi de zi, dar care mor dupa 24 de ore… Acesta a fost destinul meu: sa scriu in fiecare zi cuvinte care traiesc timp de ani si ani de zile (am piese scrise acum 40 de ani si care se joaca inca) si in acelasi timp sa scriu cuvinte care se sting, dispar, se ofilesc dupa 24 de ore. E ca si cum cuvintele mi-ar fi spus: Ah, daca ne iubesti, va trebui sa ne platesti acest tribut, pentru fiecare cuvant care ramane va trebui sa scrii o suta care vor disparea in neant.